Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Impresii de calatorie



 

Temple părăsite, răni vindecate (I)

de (17-3-2013)

 
Plouă torenţial. E însă prea târziu să contramandăm maşina care ne va duce în junglă pentru a prinde apusul soarelui pe colinele care înconjoară templele din Angkor. Soarele dispăruse de mult după perdele tropicale de apă care acopereau câmpurile de orez, copacii şi lianele pădurii dese, şiroind prin turnurile templelor părăsite în pământul saturat de sezonul ploios care ar fi trebuit să se fi încheiat de-acum. Urcăm pe o cărare îngustă tăiată prin junglă, ploaia se înteţeşte, ni se afundă sandalele în pământul cleios, drumul pare să nu se mai sfârşească, suntem uzi până la piele, pe lângă noi trec călugări budişti fără nici o expresie, un grup de tineri înfăşuraţi în pelerine, turişti dezorientaţi, câte un localnic care se mişcă rapid, semn că ştie bine locul.

Ajungem în vârful dealului dar greul abia începe. Ghidul, Sok, ne arată nişte trepte de piatră înalte şi alunecoase şi ne spune că ne aşteaptă sus în turnurile templului de unde vom putea vedea panorama Angkorului şi ne mai asigură că ploaia se va opri curând. Îl privim neîncrezători. Dispare pe scara aceea la cer ca un liliac de noapte. În orice caz nu-mi amintesc să-l fi văzut urcând treptele deşi a ajuns primul în vârf. Deocamdată e ceaţă şi fum, abia se văd scările tăiate inegal, foarte înguste, pe care noi le urcăm încet şi puţin speriaţi.

Când am ajuns pe colină, ploaia într-adevăr s-a oprit şi un curcubeu tăia cerul pe deasupra junglei. Apusul e spectaculos datorită norilor, nu soarelui, ne spune Sok zâmbind. Iar silueta Angkorului, una dintre cele şapte minuni ale lumii, cel mai mare monument religios din toate timpurile, a apărut dintr-o dată ca un castel uriaş de nisip desprins din norii portocalii prin care soarele se spărsese împrăştiindu-se până în câmpurile de orez care înconjurau orizontul.

Angkor, capitala imperiului kmerilor, a înflorit între secolele 9 şi 13, începând cu liderul hindus Jayavarman II care s-a autointitulat în 802 “monarh universal” şi “rege-zeu”. Perioada de glorie începe cu Regele Suryavarman II care, după ce îşi consolidează poziţia politică prin campanii militare şi o administraţie puternică, începe în 1113 construcţia Angkorului ca pe un mausoleu personal. Incitat însă de expansiunea Vaisnavismului în India, a dedicat templul zeului Vishnu (zeul conservării universului şi protectorul creaţiei) mai degrabă decât lui Shiva (zeul distrugerii), îndepârtându-se de tradiţia regilor khmeri.

Construcţia templului principal care durează până în 1150 este impresionantă, cu ziduri exterioare de peste 700 de metri portretizând cosmologia hindusă, cu turnuri sugerând Muntele Meru- casa zeilor, cu pereţi înalţi interiori şi un şanţ de apă exterior simbolizând munţii şi oceanul. Pe canalele lacului Sap construite de khmeri cu peste o mie de ani în urmă a fost cărată în bărci de bambus mai multă piatră decât au toate piramidele egiptene. Zidurile au fost decorate cu basoreliefuri – cele mai lungi din lume – reprezentând scene mitologice ori imagini din viaţa imperiului. Cu peste o mie de temple şi aproape un milion de locuitori, Angkorul era mai mare decât Roma antică, cu un sistem de infrastructură complex care lega cei peste o mie de kilometri pătraţi ai celui mai întins oraş preindustrial din lume.

După o serie de războaie cu regatele vecine thailandeze şi vietnameze, Angkorul este înghiţit de regatul Ayutthaya iar în 1432 va fi abandonat. Probabil din cauza unui dezastru ecologic. Templele au fost părăsite, devastate şi cu timpul invadate de junglă. Copacii şi-au strecurat rădăcinile printre statui şi turnuri, vegetaţia a luat în posesie construcţiile sofisticate creând o simbioză stranie şi spectaculoasă între ziduri de piatră şi trunchiurile contorsionate ale copacilor bătrâni care au înghiţit şi deopotrivă au protejat arhitectura. Peste civilizaţia khmeră s-a aşezat în secolul 12 budismul. În secolul 19 englezii au descoperit templele de la Angkor Wat într-un amestec neaşteptat de ruine sofisticate, lăcaşuri religioase cu statuile lui Budha decapitate, locuinţe de lemn şi o populaţie băştinaşă care se întorsese la viaţa primitivă.

Văzut de pe colină în lumina sângerie la apus, Angkor Wat pare reşedinţa unui uriaş adormit. Întunericul se lasă cu repeziciune şi stâncile din jur capătă forme ciudate. Suntem singuri pe vârful dealului şi auzim cum jungla pulsează înainte ca păsările şi animalele să-şi caute culcuşul ori să înceapă vânătoarea de noapte. Sok ne simte tensionaţi şi plusează: Pietrele din jurul templului fuseseră puse acolo de luptătorii de gherilă care au rezistat în junglă până acum câţiva ani. Peste tot se văd urme de gloanţe, urmele exploziilor, locuri bombardate şi arse cu napalm. Cambogia este o ţară plină de răni. Ne-a privit atent şi a adăugat: Vindecate.

Am coborât pe aceeaşi potecă îngustă, la lumina unei lanterne pe care Sok o scosese din mânecă. Atenţie la şerpi! Ne-a mai spus şi a izbucnit într-un râs copilăresc şi tonic. Ne va lăsa să ne odihnim câteva ore la un hotel în Siem Reap, un orăşel aflat la 6 kilometri, şi la cinci dimineaţa ne va lumina drumul cu aceeaşi lanternă pentru a prinde momentul în care soarele răsare din spatele templului principal, un decor mirific al spectacolului naturii.

E încă întuneric dar şoseaua care duce la complexul arheologic e neaşteptat de aglomerată. Autobuze cu turişti, biciclete şi tuk-tukuri, pelerini şi budişti, iar pe marginea drumului maimuţe zglobii şi semne de circulaţie pe care nu le-am mai văzut nicăieri: “atenţie la elefanţi”. Biletele de intrare sunt şi ele altfel decât oriunde: un fel de carte de identitate cu fotografia vizitatorului care se ia pe loc la casă, cu data zilei respective şi imaginea Angkorului. Fiecare maşină este controlată, fiecare vizitator verificat. Sok zâmbeşte din nou: Controale ar fi trebuit să se facă de mult, dar mai ales la ieşire. Din templele astea s-a furat enorm, statui, obiecte de cult, antichităţi şi bijuterii, şi multe au luat drumul Occidentului.

Turiştii se aliniază tăcuţi pe lângă zidurile templelor, îşi pregătesc aparatele de fotografiat privind concentraţi spre cerul care va începe să se lumineze încet, cu efecte dramatice, dezvăluind la poalele lui silueta de cenuşă a Angkorului. Trag aer în piept. Ai senzaţia că faci parte dintr-o experienţă puternică într-un loc unic. M-am simţit aşa doar la Macchu Picchu, dar acolo natura e mai puternică decât omul, decât orice arhitectură, copleşeşte, te înalţă şi în secunda următoare te striveşte.

Îmi voi petrece toată ziua hoinărind din templu în templu, urcând trepte înguste în capele, trecând poduri cu dragoni sculptaţi în piatră, strecurându-mă pe sub arcade şi de-a lungul basoreliefurilor, printre rădăcinile copacilor uriaşi adăpostind bucăţi de statui ori capete ale lui Budha. Am intrat în “oraşul secret” în care regele trăia cu concubinele sale şi unde era interzis accesul străinilor. Palatul regal e înconjurat de un şanţ de apă larg cât un lac, iar în faţa porţilor principale se deschid ruinele unui stadion antic decorat magnific în care aveau loc serbările, jocurile de curte, circul şi execuţiile. Vinovaţii erau aruncaţi crocodililor iar duşmanii erau decapitaţi şi capetele puse în ţepe.

(Va urma…)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.80.42.144