Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Polemica



 

Pentru ce plătim impozite?

de (10-3-2013)
20 ecouri

 
Da, chiar, pentru ce plătim impozite statului, şi încă destul de mult? Un prim răspuns ar fi că le plătim pentru că suntem obligaţi, deoarece în caz contrar ne paşte executarea silită, poprirea, pe scurt pedeapsa severă a legii, ajutată de mâna puternică a poliţiei.

În mod normal, când plătim ceva cuiva, o facem în schimbul unei mărfi sau a unui serviciu, cu excepţia cazului când suntem atacaţi de hoţi – deşi şi ei ne fac un fel de serviciu: ne lasă în viaţă, dar pe acesta nu l-aş numi un serviciu onorabil…

Voi argumenta în cele ce urmează că încasarea impozitelor de către stat se plasează undeva între schimbul profitabil şi atacul armat, deci că statul este în prezent o combinaţie între furnizor de servicii utile, chiar indispensabile, şi hoţ la drumul mare.

Dar mai întâi – pentru ce ne trebuie un stat?

Voi porni de la o situaţie ipotetică, tot aşa cum se face câteodată în economia politică, care foloseşte situaţia lui Robinson Crusoe eşuat pe o insulă pustie. Eu o să presupun ca avem un număr de oameni care, dintr-un motiv care n-are importanţă (poate o catastrofă naturală), s-au văzut nevoiţi să se mute pe un teritoriu nelocuit. O să presupun ce e vorba de un număr foarte mare de oameni, să zicem de ordinul zecilor şi sutelor de mii, care deci nu se cunosc toţi între ei, nu sunt legaţi în vreun fel – rudenie, prietenie, etc. Mai presupun că e vorba de oameni de tot felul, de la academicieni la hoţi şi asasini, trecând prin muncitori, ţărani, industriaşi, studenţi, copii, militari, pe scurt tot ce există într-o societate normală.

După ce ajung pe noul teritoriu, vor trebui să înceapă să se organizeze astfel încât să poată trece încet-încet la o viaţă normală. Vor trebui să creeze nişte structuri care să le permită revenirea şi menţinerea normalităţii, iar pentru asta va trebui să discute şi să hotărască ce trebuie făcut şi care sunt priorităţile. Fiind prea numeroşi, probabil că o s-o facă numind nişte delegaţi.

Primul lucru pe care ar trebuie să-l organizeze ar fi alimentarea; pentru asta agricultorii vor trebui să-şi împartă pământurile, etc. Pentru simplificare voi presupune că au suficiente rezerve până la prima recoltă, că au unelte, seminţe şi tot ce trebuie, deci „pâinea de toate zilele” nu este o problemă.

Dar există o sarcină care este imediată şi de cea mai mare importanţă: oamenii trebuie să aibă siguranţa că nimeni nu le va fura rezervele de alimente, seminţele, toată averea, că nu vor fi omorâţi, că nu vor fi jefuiţi sau atacaţi fizic în vreun fel; cum am presupus, e vorba de oameni de tot felul, în majoritate străini unii altora, deci orice se poate întâmpla. Deci eu cred că prima prioritate este asigurarea securităţii şi a ordinii publice. Dacă în vecinătatea regiunii unde s-au stabilit noii noşti veniţi există şi alte populaţii, atunci va trebui organizată o structură care să asigure apărarea contra unor atacuri din afară.

Apoi am amintit că agricultorii vor trebui să-şi împartă pământurile cultivabile, poate pădurile, etc., iar aici vor apare cu siguranţă conflicte. Mai pot apare multe alte genuri de conflicte: de vecinătate, bătăi pentru diferite motive, conflicte apărute în repartizarea şi schimbul produselor, în încălcarea contractelor, etc. Deci următoarea prioritate este instituirea unui sistem de arbitrare a conflictelor între oameni şi a unui mod de a implementa hotărârile de arbitrare.

Cele trei funcţiuni prioritare amintite vor fi asigurate în primele zile de voluntari, în mod improvizat, dar apoi, dat fiind numărul mare de oameni care vor ocupa un teritoriu probabil destul de întins, va avea loc o împărţire administrativă pentru efectuarea acestor funcţiuni, precum şi profesionalizarea celor care le îndeplinesc. Poate că cititorii au ghicit că structurile specializate care vor îndeplini aceste funcţii sunt poliţia (securitatea şi ordinea publică), judecătorii şi curţile de justiţie şi, în sfârşit, armata.

Oamenii vor delega acestor structuri dreptul de a folosi inclusiv forţa fizică pentru a îndeplini aceste funcţiuni. Mai mult: le vor delega exclusivitatea în ce priveşte folosirea forţei, pentru a evita ca fiecare să aibă dreptul să-şi facă singur dreptate.

Ansamblul acestor trei corpuri – poliţia, justiţia, armata – formează osatura autorităţii exclusive pe acel teritoriu, autoritate care se numeşte, desigur, stat. Vom avea poate câte un Minister pentru fiecare din astea trei structuri, dar poate doar Direcţii, vom mai avea poate un Preşedinte, sigur vom avea o autoritate legislativă (Parlament), o Constituţie care să specifice limitativ atribuţiile celor trei organe de forţă şi garanţiile care să protejeze pe cetăţeni de abuzurile acestor organe, sub forma unor libertăţi cetăţeneşti inviolabile. Legislatorul va stabili, limitativ, ce constituie o infracţiune şi cum se pedepseşte (Cod Penal), cum se cercetează infracţiunile (Cod de Procedură Penală), alte legi esenţiale, cum ar fi Codul civil, Codul obligaţiilor comerciale, etc.

Eu cred că aceste organisme sunt absolut indispensabile unei convieţuiri paşnice în cadrul unei societăţi şi cred deci că cei care îndeplinesc aceste funcţii merită să fie plătiţi de ceilalţi cetăţeni. Aceasta este baza obiectivă a necesităţii de a plăti impozite.

Cât impozit trebuie să plătim?

Problema următoare este cum să repartizăm între cetăţeni costurile operaţionale ale acestor indispensabile organisme de stat. Cum de ele profită în esenţă toţi, toţi trebuie să contribuie (cu unele excepţii; de exemplu pentru copii ar trebui să contribuie părinţii). Care ar fi o distribuire justă?

Prima idee este ca fiecare să contribuie cu aceeaşi sumă. În acest caz costul anual al statului se împarte la numărul oamenilor. Aici se poate obiecta că această împărţire nu este perfect justă, de exemplu deoarece copii mici, deşi profită şi ei de poliţie şi armată, în schimb nu profită de justiţie, pentru că nu au, în general, drept să apeleze la ea (fiind minori). Deci este nevoie de mici excepţii.

O altă obiecţie ar fi că nu toţi oamenii, chiar majori, fac apel în mod egal de serviciile statului. De exemplu, cei care sunt economic mai activi, au mai des, sau mai „intens”, nevoie de stat (de justiţie, în speţă) pentru garantarea contractelor pe care le încheie. Amintesc că deja atunci când cumpărăm ceva de la un magazin, încheiem implicit un contract, fără a mai vorbi de contracte explicite, orale sau scrise, care pot fi de foarte lungă durată şi pot implica sume colosale. În caz de conflicte între părţi, volumul de arbitraj al justiţiei poate fi substanţial mai mare.

Presupunând că volumul activităţii economice a unei persoane este proporţional cu venitul acesteia, ajungem la ideea ratei unice de impozit. În acest caz, contribuabilul contribuie(!) la budgetul statului nu cu o anumită sumă fixă, aceeaşi pentru toţi, ci cu un anumit procent din venit, acelaşi pentru toţi.

Abuzuri…

Dacă budgetul statului s-ar limita într-adevăr la acoperirea costurilor funcţiunilor enumerate mai sus, am plăti ca impozit probabil cam o cincime sau o zecime din ce plătim în prezent, adică doar câteva procente din venit. De altfel, prima dată când s-a introdus impozitul pe venit în Statele Unite (1913), acesta a fost de numai 1% din venit (pe un venit anual de până la 460.000 de dolari actuali).

Numai că „băieţii deştepţi” din SUA, cum există în toate ţările, au găsit două căi şi, respectiv, două pretexte, de a mări impozitele în mod masiv.

Prima cale a fost bazată pe pretextul „cei ce pot, să plătească mai mult”. În realitate, deja cu impozitul cu rată unică, cei ce câştigă mai mult plătesc deja mai mult. Dar băieţii deştepţi respectivi – parlamentari care se pretindeau, fără îndoială, cei mai buni prieteni ai poporului – au păcălit publicul, spunându-i că „mai mult” înseamnă un procent de impozitare mai mare – pentru cei mai înstăriţi. Şi asta a fost prima cale de a mări impozitul peste ce ar fi drept: impozitul progresiv. Este primul mecanism de redistribuire forţată a veniturilor.

A doua cale a fost mult mai distructivă. Ea a constat în aceea că statul şi-a însuşit, treptat, multe alte funcţii în afara celor descrise mai sus, ceea ce a dus la budgete anuale cu factori mai mari ca cele anterioare şi deci la impozite nu de ordinul a câtorva procente din venit, ci de ordinul a câtorva zeci de procente. Cu aceasta, redistribuirea forţată a veniturilor a devenit mult mai masivă.

În acest fel, corelaţia între volumul serviciilor furnizate de stat unui cetăţean şi impozitul plătit de acesta a fost ruptă definitiv.

Statul a devenit „marea ficţiune prin intermediul căreia toţi încearcă să trăiască pe spinarea tuturor”, cum spunea acum peste 150 de ani marele economist şi deputat francez Frédéric Bastiat în eseul său din 1848 (vezi aici în franceză şi aici în engleză).

Visul meu este ca atunci când fiscul îmi trimite înştiinţarea de impozit pe care trebuie să-l plătesc, să-mi trimită în acelaşi timp şi o factură detailată: atâţia franci sunt pentru finanţarea poliţiei, atâţia – pentru armată, atâţia pentru subvenţionarea agriculturii autohtone, etc., şi să treacă poate şi costurile ascunse, de exemplu provenite din preţul triplu al produselor acelor producători care ştiu să se organizeze şi să-şi plângă „marea lor mizerie”… Poate că în acest fel publicul va deveni conştient cât şi pentru ce plăteşte şi se va gândi dacă vrea intr-adevăr s-o mai facă.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Sfartz Pincu: (11-3-2013 la 01:16)

    Dacă suntem producători, sau coproducători, de gaze și curent electric, de ce trebuie să plătim cotă din averea țării la același preț cu prețul produselor similare din import??

    Societățile străine care dirijează aceste două sectoare încasează cât vor ele, și nici măcar nu o fac prin metodă exactă, a citirii lunare a contoarelor, fac economie de personal și trec pe facturi, la modul de măsurare, cuvântul „estimativ”, și doar odată la 3-4 luni, fac „regularizarea”!, care pune mulți consumatori în situația să dea tot salariul și pensia pe achitarea facturilor !

    Am prezentat un sistem de înacasare hoțească de taxe pentru „cogenerarea energiei alternative” (care cogenereaza doar 3%, dar încasează ca pentru 15%), și încaseaza si pentru „certificatele verzi” de la populație, și nu de la producători !!

    Pentru că distribuirea în cadrul bugetului de stat se face pe criterii politice și nu după necesități, eu ași propune ca cetățeanul care vine să plătească un impozit sau o taxa, să completeze 4 ferestre mici, cu câte o cifră, în procente, astfel încât suma să fie 100!

    Ferestrele să reprezinte procentul propus de plătitor, din contribuția lui, la patru domenii de bază ale bugetuli de stat, și anume:

    1.Educație
    2.Sănătate
    3.Investiții
    4.Apărare

    Iar statul să fie obligat să adauge media acestor ditributii la fondurile colectate din alte resurse. Nu ar fi lipsit de interes, ca și celelalte resurse, să primească de la plătitori aceiași obligație de repartiție pentru bugetul de stat, adică banii încasați de la vămi, accize, produse de lux, etc.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (11-3-2013 la 10:34)

    Să mai adaug la cele spuse în articol:

    1. Impozitul pe venit în Statele Unite care a fost de 1% pe un venit de până la 460.000 pe an, a ajuns să fie puternic progresiv (situaţia în 2013):

    10% până la 17.500 anual
    15% până la 71.000
    25% până la 143.500
    40% peste 441.000

    deci este de 15-20 de ori mai mare pentru tranşe din venituri medii şi de 40 de ori pentru tranşele care erau de doar 1% la început. Notaţi că este vorba de cifre corijate cu inflaţia, deci reale.

    2. Am argumentat că sistemul de impozitare cu rată unică („flat rate”) – faţă de sistemul în care fiecare prăteşte aceeaşi sumă – ar avea o justificare. Justificarea pe care am dat-o este că activitatea economică, şi deci şi numărul de contracte a căror garantare cere protecţia statului, este proporţională cu venitul.

    De fapt nu este aşa: numărul de contracte (operaţii de vânzare-cumpărare) nu creşte proporţional cu venitul ci mult, mult mai lent. Într-adevăr, la cei cu venituri mari creşte valoarea fiecărui contract: cei care câştigă de 10 ori mai mult nu cumpără de 10 ori mai multă varză, ci cumpără 1-2 televizoare, 1-2 maşini, sau case, deci fac un număr mult mai mic de tranzacţii pentru tranşele superioare din venit.

    Prin urmare rata unică de impozit nu este de fapt justificată, cum nu este justificată nici cea progresivă. Justificată ar fi o rată uşor progresivă, cu progresivitate care scade puternic.

    În plus, n-am ţinut cont că costurile garanţiei de către stat a contractelor între oameni nu este de fapt acoperită integral de impozite, deoarece părţile plătesc şi ele intervenţia justiţiei în disputa lor.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 4 Nu-mi place 2

  • Ontelus Dan Gabriel: (11-3-2013 la 08:12)

    Prezentarea făcută este corectă până la nuanță, dar este adecvată, așa cum corect ați menționat, unei structuri administrative de cel mult câteva sute de mii de cetățeni.

    Dacă avem în vedere cele mai multe dintre statele actuale, care au o vechime de la un deceniu până la câteva milenii și o populație care variază de la un milion până la un miliard trei sute de milioane, atunci complexitatea și tradiția induc factori suplimentari în ecuația funcționării statale și a impozitării corespunzătoare a cetățenilor. Complexitatea și tradiția conduc la subvenționarea, cel puțin în parte, a sănătății, a educației, a cercetării și a culturii, a unor activități economice nerentabile, dar necesare societății, a administrației publice locale, regionale și centrale, mai mult sau mai puțin birocratice, a persoanelor cu dizabilități ori care au avut de suferit în urma unor evenimente naturale sau istorice. Evident, și în aceste cazuri concrete se impune o transparență totală a cheltuirii impozitelor și a taxelor strânse de la contribuabili.

    De asemenea, un principiu just al funcționării Uniunii Europene și care se aplică regiunilor de dezvoltare din statele membre este acela al asigurării coeziunii interne, prin micșorarea, pe cât este posibil, a decalajelor acumulate istoric între diferite regiuni. Și aceste cheltuieli, în mod firesc, revin tot contribuabililor. În fine, problema cea mai importantă este aceea a calității oamenilor care compun structurile administrative, precum și a regulilor stricte care ar trebui respectate în cheltuirea fondurilor publice, precum și în reglementarea corectă a parteneriatelor public-privat, dar și a piețelor de bunuri, servicii, muncă și capital.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (11-3-2013 la 12:35)

    @Ontelus Dan Gabriel

    > Prezentarea făcută … este adecvată, așa cum corect ați menționat, unei structuri administrative de cel mult câteva sute de mii de cetățeni.

    Este o neînţelegere: am menţionat exact contrariul, şi anume că raţionamentele, şi concluziile, mele sunt adecvate pentru populaţii de cel puţin câteva zeci sau sute de mii de suflete. Recitiţi şi vă veţi convinge.

    Când este vorba de grupuri mici, adică zeci – sute – poate mii de persoane, nu este nevoie de structurile specializate şi formale de care am vorbit, deoarece în comunităţile mici relaţiile sunt diferite: oamenii sunt fie rude, fie prieteni, fie se cunosc bine, iar conflictele se rezolvă altfel. În plus, în comunităţile mici nici nu se justifică joburi full time pentru cele trei funcţiuni, funcţiuni despre care am argumentat că sunt indispensabile pentru comunităţile mai mari.

    > Complexitatea și tradiția conduc la subvenționarea, cel puțin în parte, a sănătății, a educației, a cercetării și a culturii…

    Subvenţionarea sănătăţii, a educaţiei, a cercetării şi a culturii nu provin din tradiţie, ci sunt apariţii relativ recente. Şi nici complexitatea nu văd ce legătură are…

    > (UE) asigurarea coeziunii interne, prin micșorarea, pe cât este posibil, a decalajelor acumulate istoric între diferite regiuni

    Expresia „decalajele acumulate istoric” ascunde cauza, cauză care se găseşte de cele mai multe ori în diferenţele de mentalitate. Aceste nu sunt suprimate de subvenţii, ci le perpetuează, chiar le adâncesc. Fenomenul este o tragedie pentru o ţară care are regiuni cu mentalităţi mult diferite, pentru că generează duşmănie şi dorinţe de separare.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Sorin Paliga: (11-3-2013 la 11:27)

    Așa cum mai scriam pe aici, pe măsură ce satul tradițional, cu structurile lui străvechi, a fost înlocuit de statul modern, sarcina comunității sătești, adesea devălmașe, a fost înlocuită de stat, adică de structura administrativă-politică de pe un teritoriu dat.

    Avem exemple și istorice, de ex. din Roma ori Grecia antice ori din Evul Mediu. Statele contemporane au devenit, prin însăși natura societății, niște monștri incontrolabili, în care structurile se supraveghează una pe alta, se mușcă, se atacă, se sfîșie, pînă cineva pierde.

    Statele actuale sînt construite pe vechile structuri de sec. 19, remodelate din mers și, adesea, devenite învechite, copleșite de schimbări, dar reticente la schimbare. Deja în anii ’80 Havel și alții au comparat aceste „megamașinării” ale statului contemporan cu structurile statului comunist tradițional, închistat, de tip mastodont.

    Cert, trecem printr-o criză, evidentă prin multe manifestări, cum ar fi acordarea premiului Nobel unei structuri funciarmente birocratice, deci corupte, Uniunea Europeană. Tradițional, un asemenea premiu se dă fie unui individ remarcabil, fie unui grup remarcabil, fie unei asociații ori unei fundații cu o anume politică umană, de perspectivă. A începe să lauzi indivizi birocrați, inevitabil corupți, este semnul clar al unui declin comportamental din care sper să-și revină marii actori ai lumii actuale.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 2

  • Ontelus Dan Gabriel: (11-3-2013 la 13:53)

    @ Alexandru Leibovici

    În forma în care am citit articolul, se menționa ipoteza câtorva zeci sau sute de mii de naufragiați, acesta fiind și motivul pentru care am apelat la situația cvasi-generală a statelor actuale, cu limitele de populație precizate în comentariul anterior.

    Deși recentă, cutuma subvenționării, fie și parțiale, a celor patru domenii amintite se constituie, deja, într-o tradiție a cărei modificare sau chiar anulare se poate face, dar cu costuri sociale și economice greu estimabile și, probabil, contraproductive scopului exclusiv urmărit, acela al eficientizării cheltuielilor publice.

    În privința complexității, voi exemplifica principial, în primul rând prin solidaritatea și coeziunea socială, care structurează societățile civilizate și democratice, mai cu seamă din nordul Europei. Sigur, se poate reveni la capitalismul secolului al XIX-lea, dar efectele negative care se vor înregistra sunt impredictibile, în sens negativ.

    Diferențele de mentalitate care se află la originea decalajelor istorice dintre regiunile aceluiași stat sunt reale, dar acestea pot fi corectate parțial pe cale juridică, prin reglementări mai stricte ale prestării serviciilor publice, de exemplu. În plus, ideea generoasă a Uniunii Europene, care din păcate s-a împotmolit în birocrația Bruxelles-ului este chiar aceea a diminuării diferențelor istorice și geografice, prin solidaritatea întregii comunități europene, aspect care va grăbi, probabil, în absența vreunei catastrofe, procesul federalizării, în pofida certelor deosebiri de mentalitate între Nord și Sud, mai ales, dar și a vechilor rivalități istorice și culturale.

    În fine, eșuarea monumentalului proiect european în birocrație și/sau protecționisme economice păguboase ar însemna, aproape sigur, sfârșitul prosperității și al democrației europene. Din păcate, ca și în trecutul mai apropiat ori mai îndepărtat, elitele politice, economice și culturale din statele europene nu sunt deloc la înălțimea momentului istoric actual.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (11-3-2013 la 16:06)

    @Onteluş Dan Gabriel

    > În forma[??] în care am citit articolul, se menționa ipoteza câtorva zeci sau sute de mii de naufragiați…

    Din context rezulta că este vorba de cel puţin asemenea cifre; de asemenea şi din explicaţiile ulterioare.

    > cutuma subvenționării … se constituie, deja, într-o tradiție a cărei modificare sau chiar anulare se poate face, dar cu costuri sociale și economice greu estimabile

    În special costurile politice (pentru cei ce ar îndrăzni să propună aşa ceva) ar fi devastatoare 😉

    > Diferențele de mentalitate … sunt reale, dar acestea pot fi corectate parțial pe cale juridică, prin reglementări mai stricte ale prestării serviciilor publice

    Adică prin identificarea mai riguroasă a celor nevoiaşi? Dar nevoiaşi în număr cât mai mare sunt pâinea politicienilor! De aceea se vor găsi întotdeauna legiuni întregi de nevoiaşi.

    Dar esenţa este alta. A lua de la unii cu forţa şi a da la alţii este imoral, a invoca în acelaşi timp obligaţia de solidaritate este o absurditate, căci solidaritatea este voluntară pentru că vine din inimă, ea nu se impune cu forţa legii.

    Iar şantajul cu „pacea socială”, descifrat ca „dacă nu-mi dai, devastez totul!”, este de o indicibilă făţărnicie.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Ontelus Dan Gabriel: (11-3-2013 la 17:17)

    @ Alexandru Leibovici
    Reglementarea mai strictă a prestării serviciilor publice înseamnă micșorarea posibilităților de abuz ori de risipă în cheltuirea banului public, în toate domeniile amintite. De asemenea, înseamnă simplificarea procedurilor de insolvență și de faliment, în cazul agenților economici privați sau publici, în sensul diminuării acoperirii din fonduri de stat a unor pagube imputabile unor manageri sau acționari care au luat hotărâri dincolo de reglementările stabilite în contracte și legi specifice. Principiul ”too big to fail” constituie interfața capitalistă, actuală, a pricipiului solidarității sociale. În fine, nu putem decât să sperăm că nu se va ajunge la vărsare de sânge din motive socio-economice în leagănul civilizației occidentale, și anume Europa. Fiindcă, altfel, mizerie și excluziune vom avea, din păcate, la cote fără precedent în ultimele decenii, probabil. Aș vrea să mă înșel, în această privință.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (11-3-2013 la 18:40)

    @Onteluş Dan Gabriel

    > Reglementarea mai strictă [prin] micșorarea posibilităților de abuz…

    Experienţa de aici (Elveţia) arată că cei care pot spera să obţină voturile unei anumite categorii nu sunt interesaţi de micşorarea posibilităţilor de abuz. Sunt atâtea cazuri, de exemplu la Zurich, când cei (funcţionarii) care au denunţat abuzurile au fost ei înşişi concediaţi.

    Dar, cum am scris, dar n-aţi observat, problema este etică: din punctul meu de vedere este imoral să iei bani munciţi de unii şi să le dai altora care, în majoritatea lor, nu şi-au dat silinţa. Iar pentru cei – puţini – care şi-ar fi dat silinţa dar nu pot, există solidaritatea umană – cea voluntară.

    Poate din punctul dv. de vedere redistribuirea nu este imorală, deşi probabil că varianta mai puţin sofisticată a aceluiaşi procedeu, şi anume un hoţ care vă jefuieşte sub ameninţarea unui pistol, vi s-ar părea o crimă. Rămâne să vă daţi seama că este acelaşi lucru, iar frazeologia cu care se încercă să se ascundă esenţa este bună pentru naivi.

    Vă spun: cei fără inimă sunt tocmai cei care se dau drept cei mai inimoşi şi generoşi – pe banii altora. Aşa a fost mereu şi va continua – cu ajutorul celor care compun fraze care par nobile.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • Ontelus Dan Gabriel: (12-3-2013 la 07:58)

    @ Alexandru Leibovici

    În absolut, nu este etic ca statul să rețină de la proprietari anumite sume, pentru a le direcționa către alții.

    Dar în ordinea lumească a lucrurilor, care este vina unui copil care se naște cu dizabilități sau care, deși are posibilități intelectuale, nu și le poate valorifica, pentru el și pentru societate, fiindcă familia sa nu are bani să-l susțină la liceu ori la facultate?

    Dreapta speculează coruptibilitatea oamenilor, iar stânga manipulează setea de dreptate a acestora. Statul democratic și capitalist modern este rezultatul sutelor de ani de evoluție istorică, în care meritocrația și egalitatea de șanse au contribuit la eșafodajul juridic actual. Din nefericire, foarte ușor, în condiții de criză, se poate cădea fie în populism, fie în dereglementarea irațională a piețelor.

    Esențială rămâne, din orice perspectivă, calitatea morală a oamenilor, care nu ar trebui să abuzeze de pozițiile deținute în stat sau în companii și organizații, așa cum se întâmplă frecvent.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (12-3-2013 la 10:35)

    @Onteluş Dan Gabriel

    > care este vina unui copil …care, deși are posibilități intelectuale, nu și le poate valorifica … fiindcă familia sa nu are bani să-l susțină la liceu ori la facultate?

    În Elveţia (şi Germania) doar o mică parte din copii fac liceu şi facultate şi totuşi şomajul este sub 3%.

    > care este vina unui copil care se naște cu dizabilități…

    Este mereu acelaşi refren – vai! dar ce facem cu copiii cu dizabilităţi!?…

    Stimate domn, pentru aceştia se cheltuiesc numai câteva procente din impozite. Pentru câte impozite se încasează, ar trebui ca 80% din toţi copii sub 18 ani să fie cu dezabilităţi! Plus 30% din adulţi…

    > calitatea morală a oamenilor…

    Exact: care este calitatea morală a oamenilor care găsesc normal să se ia bani munciţi de unii şi să se dea altora care nu şi-au dat silinţa?? Dar nimeni nu vă împiedică să daţi de bună voie banii dv. şi acestora, şi să îndemnaţi – cu vorba! – şi pe alţii.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0

  • Ontelus Dan Gabriel: (12-3-2013 la 11:14)

    @ Alexandru Leibovici

    Vă admir pentru consecvența cu care apărați mentalitatea și drepturile proprietarilor, asediați de ceea ce aceștia consideră a fi abuzuri ale statului.

    Așa cum vă spuneam și cu altă ocazie, nu pot fi la fel de înverșunat în a apăra ceva și a ataca altceva. Natura umană, așa cum se manifestă în istorie oferă puține prilejuri de a fi admirată și, în schimb, prea multe prilejuri de a stârni mila sau groaza, exact ca în fața unei tragedii, despre care toți simțim că se va sfârși cândva, la nivelul umanității și, de asemenea, știm sigur că se va sfârși, la nivel individual, odată cu ultima secundă a vieții noastre.

    În aceste condiții, incontestabile, detașarea lucidă și liniștită de tot și de toate se impune.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (12-3-2013 la 12:31)

    @Onteluş Dan Gabriel

    > Vă admir pentru consecvența cu care apărați mentalitatea și drepturile proprietarilor…

    Eu nu am vorbit numai de proprietari, eu am vorbit de cei care lucrează cinstit şi de cei care cerşesc. Printre cei care cerşesc se află şi mari proprietari de industrii, care cerşesc de la stat protecţie vamală pentru produsele lor, şi asta pe spinarea celor care trebuie să plătească preţuri mai mari, deşi cu greu se descurcă la sfârşit de lună. Şi viceversa, printre cei care lucrează cinstit se află şi măturătorii care au ca singură proprietate o mobilă veche moştenită de la bunica lor.

    Deci, domnule Onteluş, am impresia că nu aveţi răspuns la argumentele mele, în particular la cele etice, şi de aceeaa vă simplificaţi viaţa, atribuindu-mi opinii pe care nu le am dar la care dv. ştiţi cum să răspundeţi! Faptul ar trebui să vă dea de gândit că poate că concepţiile dv. nu sunt consistente…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Ontelus Dan Gabriel: (12-3-2013 la 12:48)

    @ Alexandru Leibovici
    Este evident că dumneavoastră știți mai bine decât pot eu presupune care vă sunt concepțiile. Am pornit de la afirmațiile pe care le-ați făcut și care, în mod firesc, au rezonat într-un mod specific în conștiința mea. Acest mod specific am căutat să-l exprim în comentariile mele. Cât despre consistența concepțiilor mele, nu aceasta constituie tema comentariilor, ci ideile exprimate în articolul dumneavoastră, la care m-am și referit, atât cât m-am priceput.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (12-3-2013 la 13:09)

    @Onteluş Dan Gabriel

    Deci propun să agree to disagree, şi sper că nu v-aţi supărat, dar aşa vorbesc eu – cu pasiune 🙂

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Ontelus Dan Gabriel: (12-3-2013 la 14:27)

    @Alexandru Leibovici

    Staţi liniştit, nu m-am supărat!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alex Satmareanu: (12-3-2013 la 15:30)

    Intr-o tara 99% crestina n-ar trebui sa fie un impozit fix de 10% pentru toata lumea?

    Oare dumnezeu n-a nimerit procentul sau nu stia ca o sa fie nevoie de mai mult?

    Oare ce altceva o mai fi gresit?

    Impozitul mai mare de 10% sa fie lucratura diavolului?

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 5 Nu-mi place 2

  • Sorin Paliga: (12-3-2013 la 15:51)

    Dacă discuțiile se referă strict la procente, nu cred că cineva va găsi vreodată soluția ideală, deoarece noi nu trăim în lumi reale, ci foarte diferite. Ca profesor de limbi străine, nu mă pricep la subtilități financiar-contabile, dar mi se pare clar un lucru: impozitele se iau pt ca statul să poată funcționa, anume pt a funcționa bine. Dacă se iau bani și statul funcționează prost, atunci apar problemele, lucru totdeauna scandalos în țările sărace sau aflate sub un anume nivel mediu de referință. Este posibil ca 8 % să fie suficient într-un stat bine condus și 50 % insuficient într-un stat risipitor. România este, cert, un stat risipitor, ineficient pînă la inconștiență și pînă la tăierea crăcii de sub picioare.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Sfartz Pincu: (13-3-2013 la 01:21)

    De ce sa platesc impozit?

    Eu nu cred ca cei care-l incaseaza sunt mai competenti si mai cinstiti decat cei care traiesc in mica mea comunitate! Mi se pare o nebunie sa dau bani unor straini care sa decida daca si cati din acesti bani sa-mi dea inapoi.

    Pledez pentru sistemul hanseatic, care a inflorit tocmai pentru ca nu a intretinut o structura financiara parazitara, si intotdeauna corupta.

    Veniturile obtinute intr-un „trib” pot fi gestionate de ei insisi infinit mai bine decat „marele trib” – statul. Triburile sa contribuie benevol la problemele concrete si corect evaluate ale unui stat, stat care sa nu fie o structura fixa, ci un congres decizional, al sefilor de trib!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • Sorin Paliga: (13-3-2013 la 04:17)

    Da, da, numai că formulare de organizare tribală a trecut de mult. Ea însemna, pe lîngă cele spuse, și conflicte, războaie… Ați văzut ce a făcut sistemul tribal în fosta Iugoslavie, nu?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 3



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.197.171.35