Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Iluzia înfrântă a timpului… (II)

de (3-3-2013)

 
…continuare din ediţia trecută

Magda s-a întors acasă contaminată de energia şi perpetua beţie a libertăţii, în care trăia Alma. Şi în mesajele lor îşi completau şi tălmăceau experienţele, fiecare cu firea de răzvrătită, dar altfel, unic: Magda, cu mai mult curaj, mai aproape de ea însăşi, iar Alma – cu mai multă apropiere de tot ce-i omenesc, de tot ce-i pasiune cuminţită şi contrariată, din cele petrecute cu prietena ei.

Toate acestea, până într-o zi, când Magdei i-a cerut ceea ce se zice că ar fi prietenie, un oarecare Adrian şi acolo unde alţii îşi pun chipul scos pe tarabă „să dea bine”, cu tot ceea ce se cheamă abilitate fotografică, trona un motan cenuşiu, cu o privire dureros şi neliniştitor-scrutătoare. Ca unice detalii despre sine – o dată a venirii pe lume care-l înfăţişa la o vârstă cam ca a lui Ionuţ. Magda n-a şovăit să-i scrie că numai un motan nu se aştepta să numere printre prietenii virtual-imaginari, dar că nu-i displace ideea. Când motanul i-a cerut voie s-o cheme pe nume şi să i se adreseze cu mai apropiatul tu, Magda i-a răspuns uimit-amuzată că n-ar avea nimic împotrivă, mai ales că asta ar face-o să-şi poarte mai uşor povara unei vârste la care tocmai ei i se întâmplase să ajungă!

Dar, atunci când mesajele lui Adrian au început să i se adreseze cu „fată scumpă” şi „fată dragă”, mâţa de gunoi, superbă supravieţuitoare, în care credea Magda că se prefăcuse şi de care se simţea mândră, şi-a cam arcuit spinarea a primejdie, încercând să-i descurajeze obrăzniciile şi îndrăznelile, sau ceea ce credea ea că ar fi putut suna asemenea apelative… Mai ales că Adrian îi dibăcise în aceeaşi maşină-calculatoare-de-suflete o fotografie din tinereţe şi pretindea că a şi visat-o cu pletele de-atunci, sălbatice şi de un blond imposibil.

Atunci, Magda i-a răspuns aşa cum se deprinsese de mult, încercând să-şi camufleze – până unde se mai poate – sufletul plin de dezamăgiri şi amărăciune.

– Ai făcut ochi, motane? Nu ar ajuta la nimic să mă pieptăn ca la cei 25 de ani de-atunci, pe chipul meu anii şi-au lăsat urmele neruşinate! Te gândeşti măcar o clipă cât ai fi de dezamăgit? Tu eşti pentru mine unul din acei oameni pe care merită osteneala să-i cunoşti, fără ca pentru asta să conteze că eşti de vârsta fiului meu. Poate tocmai de aceea există între noi şansele unei prietenii frumoase şi durabile. Este cel mai important lucru pe care ţi-l poate dărui viaţa şi sunt sigură că o poţi înţelege. Când eu aveam vârsta ta, o ştiam de mult, iar Adrian i-a răspuns laconic:

– Bună dimineaţa, Magda, simt că dialogul nostru se apropie de un moment crucial. Mi-e teamă de el. Realmente, sunt aici nişte contradicţii pe care deocamdată, nu ştiu cum să le tratez. Nu imediat.

– Am, nu ştiu de ce, senzaţia că ştii prea bine, dar fie că te temi, fie că refuzi rezolvarea acestor contradicţii. Dacă scrii cumva literatură, cantonează acolo fata din vis şi n-o mai elibera. Poate că atunci o vei putea accepta fără reticenţe pe cea de astăzi, aşa cum este, şi eventual, vei forma, firesc, şi un număr de telefon.

Cu timpul, Magda îşi dădea seama, cu fiecare zi, că Adrian ascundea un secret care-i devenea tot mai apăsător, tot mai greu de susţinut cu sufletul. Şi-atunci, i-a scris:

– Îmi vei spune când vei simţi nevoia s-o faci. Când vei simţi în mine o prietenă de-ajuns de apropiată! La fel ca vulpea, prietena Micului Prinţ: în fiecare zi, te vei mai putea apropia puţin.

– Magda, sunt mult mai aproape de tine decât crezi.

– Nu ştiu cât de-aproape, dar încă nu destul ca să-mi spui cine eşti…

– Magda, fac parte din istoria ta…

– Încerc să ghicesc, iar tu îmi vei răspunde cu „rece,rece, călduţ, cald, fierbinte. Al cui fiu eşti? Al vreunei iubiri de mult uitate şi îngropate cu cele şapte lacăte ale trecutului?

– Magda, nu am vârsta „mărturisită” pe internet, ci una cu mult mai mare. Sunt… Peter. Nu ştiu cum vei lua tu asta!
În clipa aceea, Magda simţi un cerc de gheaţă cuprinzându-i tâmplele. Din nou, inima i se prefăcu în bulgărele acela aparent maleabil, de argilă udă, întărindu-se cu fiecare clipă şi refuzându-se plierii în tiparul vreunei coordonate a realului. Şocul părea de nesusţinut. Fără să răspundă, de-abia îşi putea domoli tremurul mâinilor, să închidă computerul.

A doua zi dimineaţa, după o noapte dormită mai puţin de vreun ceas, îşi aminti că ar fi inutil să deschidă computerul, fiindcă motanul Adrian pierise topit în cele cinci litere, alcătuind un cuvânt, un nume, de rezonanţa unei şfichiuiri de viscol, şi rămăsese doar un nume, o amintire imposibil de alungat de o eternitate a câtorva decenii, o eternitate de ură pentru omul care-i umilise candoarea, târând-o într-o realitate urâtă, apropiată de ceea ce dispreţuia şi detesta la cei din jur, până la ultimele drojdii ale banalului, ale unui cotidian degradant, meschin, sarabandă a suspiciunilor fără justificare, a coborârii spre străfundurile noroioase ale unui vis prăbuşit.

Ani de-a rândul, chiar şi în momentele în care Magda credea că fericirea, câtă poate exista, există şi pentru ea, reveneau acele imagini cu Peter, imagini reînviate de vreo remarcă banală, de repetarea involuntară a unei fraze la fel de neînsemnate rostită cândva de el, de către o persoană total nesemnificativă din preajma ei, o inflexiune de voce, un cântec de care se poticnea absolut din întâmplare, vag asemănătoare cu cea de altădată, fie şi a unui necunoscut, în vreun loc fără amintiri, oriunde şi în clipele cele mai neaşteptate, maculându-i uneori cea mai mică bucurie, ori ascuţindu-i durerile de care viaţa, de astă dată ca pe toată lumea, n-a stat s-o cruţe!

Ura Magdei creştea, strecurându-i-se insinuant în fiecare capitol de viaţă, murdărindu-i şi iubirile, trecătoare sau mai statornice, atât cât putea îngădui firea ei de sălbăticiune pe care nimeni, nici măcar ea însăşi, nu mai încerca s-o domesticească, pentru care libertatea, fie şi în singurătatea cea mai înăbuşitoare, era darul cel mai de preţ, pe care şi-l punea rareori între paranteze. Peter devenise un soi de prezenţă imaterială, dar simţită ca o dureroasă revoltă a existenţei pe care Magda zbătea să şi-o stăpânească, reuşind numai până la un tărâm pe nume… Peter.

Şi cu toate astea, a deschis computerul! Bineînţeles, a găsit acolo un mesaj în care era rugată să spună clar dacă mai vrea să continue această prietenie a cuvântului scris.

Magda şi-a spus atunci, într-o străfulgerare de gând, că poate descreieraţii aceia de psihologi au dreptate, când spun, cu toţii la fel, că într-o poveste ca a ei, este bine să te confrunţi cu persoana care te hăituieşte de-o viaţă şi să-i spui tot ceea ce te-a urmărit pas cu pas, ani şi ani de-a rândul. Şi i-a scris că n-are nimic împotrivă. Dar preţ de vreo trei zile, nu i-a putut spune pe nume, strigându-i chiar şi la telefoanele de care el nu se mai temea că-i va fi recunoscută vocea, că-l vrea înapoi pe motanul Adrian, jucăria ei androidă, care-i mai colora existenţa cufundată în viscozitatea unei dureri cu care nici nu învăţase încă să trăiască. Greu i-a mai venit lui Peter s-o convingă, spunându-i că totuşi, acea „jucărie androidă” era tot el, sau acea parte din el care a încercat să se apropie de ea cu teama că va fi respins şi alungat, la fel ca-n… vremurile acelea, de demult. De-abia după câteva zile, Magda a izbutit să-l cheme pe nume! Nu se gândea ce va însemna asta pentru Peter, de fapt, nici el nu ştia ce avea să urmeze, sau nu voia nici măcar să intuiască, rezistând disperat să se împace cu ideea.

Magda ştia că prin viaţa lui a trecut o căsătorie pustiitoare cu Flavia, prietena ei în tinereţe. Şi că Flavia l-a iubit, aşa cum ea, Magda, n-a ştiut pe-atunci să-l iubească. Peter a iubit-o la fel, iar asta l-a făcut să ascundă iubirea purtată odinioară Magdei în cel mai întunecat cotlon al sufletului, crezând-o zeci de ani de-a rândul, uitată. Când Flavia a părăsit această lume, Peter a crezut că-şi va pierde minţile. Timp de câţiva ani, aceeaşi durere pe care o trăia acum Magda, i-a strivit – ca şi ei – existenţa. Pe urmă, s-a aruncat în apa sulfuroasă-curativă a unei legături cuminţi, civilizate, liniştite: Dvora. Cu toate că de ani de-a rândul, Peter făcea doar câte un popas în casa Dvorei, trei zile pe săptămână. Călătorii romantice prin străinătăţuri. Dragoste – în zile planificate, doar că nu erau notate în agenda lui Peter.

Dar pentru el, asta însemna să nu conteze pe… Magda!

Nu, ea n-a vrut-o! În sufletul ei, se jura pe toţi zeii că nu! Se cunoştea, şi de la o vreme, mai prudentă, mai… spre vârsta ei, învăţase să-şi pună întrebări: în ceea ce-l privea pe Peter, la început întrebarea era pusă cinstit, iar răspunsul – pe măsură: „eşti sigură că asta-i ceea ce vrei? Nu? Atunci de ce să părăduieşti? De ce să îndurerezi o altă femeie care nu ţi-a făcut nici un rău, numai din proverbialul tău… instinct de vânătoare?

Dar pe măsură ce mai trecea o zi, şi încă una, Magda se trezea că aştepta, dimineaţa, telefonul lui Peter, iar seara – pe cel de noapte bună. Asta, după ce îşi treceau zilele vorbind cu orele la telefon. Magda simţea nevoia să-i povestească despre toate cărţile pe care le citise în toţi aceşti zeci de ani când fiecare îşi învelise, într-o pânză opacă, numită comun uitare, existenţa celuilalt, într-o ciudată matematică a cine ştie cărui colţ de suflet. Pentru Magda, pânza aceea opacă aluneca, aruncând la lumina zilei realităţi de o extremă şi frustă cruzime.

De fapt, se părea că a făcut-o numai Peter. Căci pe Magda, imaginea lui continua s-o urmărească, oriunde s-ar fi dus, oriunde s-ar fi aflat, în aburii albaştri ai oricărei iubiri, cu o „viaţă” mai scurtă ori mai îndelungată s-ar fi fi lăsat cufundată, Peter se ivea ca într-un vis rău şi urât, ca un soi de geniu al răului, a tot ce-ar fi putut fi mai degradant, mai umilitor, pentru o existenţă ca a Magdei, cu voinţa ei de fier, de a învinge orice, numai victorie să fie, de a-şi urmări prada cu obstinaţia unei feline cu mişcări tăcute, până s-o prindă în gheare, şi s-o păstreze până când va fi decis ea că venise vremea să dea victimei muşcătura de graţie, între cele două vertebre din susul coloanei vertebrale, printre care strecura zidul imaterial dintre viaţă şi neant! Sau – atunci când se inversau rolurile, iar Magda se lăsa cu bună ştiinţă se devină din vânător – vânat – se lupta cu încrâncenările dureroase ale vreunui sfârşit de poveste, cu zguduirile între tăceri şi poeme, întrupate din scâşnete de furie, pe ea ori pe ei, toţi ceilalţi, cu scheunatul lor vulgar al dorinţei de fiară, lăsând resturile sălbăticiunii pe care n-au putut-o devora în întregime, ca ospăţ vulturilor sau hienelor. De cele mai multe ori – hienelor, nerăbdătoare să se năpustească asupra hranei lor cea de toate zilele – leşul vreunei iubiri moarte. În tot acest vârtej de prăbuşiri şi reveniri la viaţă, cu greu îndârjită căţărare pe zidul abrupt şi lunecos care ducea către lumina eliberării, se contura printre negurile care i se aşezau împotrivă fie zâmbetul sardonic al lui Peter, faţă de înfrângerea-ei-victoria-lui, fie pasul lui poticnit, precum scheunatul vreunui câine alungat şi jalnic, de parcă s-ar fi întors de fiecare dată, în cele mai ameninţătoare ipostaze, la stăpâna mândră şi de neîmblânzit, care era Magda.

De aceea, pe măsură ce viaţa ei se scurgea printre urcuşuri, poticniri şi eliberări, Magda începuse să se simtă de-a dreptul bolnavă, sufocată de ura de-a dreptul animalică pentru el, ura aceea fără urmă a eroismului tragediilor autentice, ura degradată şi degradantă, care-i distrugea tot ce-ar fi putut fi vreo clipă de luminoasă tihnă, fiindcă Magda detesta noţiunea de fericire, pe care-o considera succedaneul vreunui suflet-midinetă, care-şi plăteşte fiecare clipă de iluzie a ceea ce ea numeşte fericiri, cu lacrimi şi dureri de câte 19 zile şi 500 de nopţi, dacă nu avea norocul ca acest ciclu imbecil să fie întrerupt şi luat de la capăt – al câtelea? fiindcă de obicei nu sunt decât două?, cu începutul vreunei alte iubiri vremelnice, unde dorinţa se dizolvă într-un cotidian implacabil, până se destramă în prima din cele 500 de nopţi de regrete, de „cearceafuri reci şi alcovuri goale”, ca-n cântecul trubadurului nebun, cu vocea metalizată de alcool, ţigări şi droguri, de-i spune Joaquín Sabina, tributar „confreriei sfântului reproş”, cu care trece în procesiune după fiecare sfârşit, aşteptând ca ultima din cele 500 de nopţi să ajungă la capăt, şi care nutreşte convingerea celor „100 de minciuni care merită osteneala, ca să nu-şi taie venele dintr-o singură alunecare a lamei cuţitului”.

După ce Oşri plecase într-o lume zice-se mai bună, durerea Magdei a mai alungat fantasmele unui trecut negat din răsputeri şi care revenea dintotdeauna cu o forţă disperată, să-i maculeze până şi puritatea durerii ascuţite a ireversibilei lui absenţe. Iar trecutul acela avea întotdeauna un nume: Peter! Îl alunga cu cele mai groteşti imprecaţii, unele inventate de ea însăşi, dar Peter nu voia să se îndepărteze, de parcă ar fi vrut să rostească un implacabil „între noi doi acum”!

Până când, după lupta înverşunată cu durerea prelinsă în toate cotloanele casei rămase pustii după plecarea lui Oşri, a început să se insinueze imaginea motanului Adrian, venit să revigoreze cu cenuşiul său incredibil descumpănirea Magdei. Cel pe care-l credea un copilandru pe lângă vârsta ei îi mai însufleţea existenţa, luminându-i dimineţile cu un zâmbet printre toate amărăciunile nopţii, şi liniştindu-i serile, în care ea îşi încheia ultimul mesaj cu câte „un sărut matern de noapte bună”, ştiind că prin asta, îi stârneşte simţurile şi detestându-se la rândul ei pentru intuita cruzime care n-o lăsa să facă altfel.

Totul, până în ziua în care Peter i-a bătut la uşă. Era şi parcă nu era acelaşi, din vremurile în care Magda, adolescentă, aproape un copil, credea că descoperise ceea ce puştancele de vârsta ei, bine hrănite cu romane-în-versiune-modernă-bovarice, credeau că descoperă marea-eterna-iubire-a-vieţii-lor. Cînd Peter i-a păşit pragul, s-au năpustit, muţi, într-o îmbrăţişare cât un destin, cât o mică eternitate! Câte minute să se fi scurs până când Magda să-şi dea seama că uşa rămăsese deschisă aproape de perete, expunându-i privirilor vecinilor contrariaţi!

Poate ore nu s-au desprins din acea îmbrăţişare. Magda îi cuprinsese faţa cu mâinile, reuşind în sfârşit să rostească:

– Nu-mi vine să cred că te ţin aşa, în mâini, fără cea mai mică dorinţă să te sugrum!

– Am riscat, ce era să fac?, veni răspunsul ca o continuare firească a vorbelor ei.

Magda a decis, ca de alte ori, odinioară, să nu se mai stăpânească! Au urmat zile de nebunie şi nopţi în care dragostea lor depăşea cu ani (de) lumină – sau cu o măsură născocită de Magda, albastru-nocturn, cu mult hotarul unei acuplări fireşti a lor, a muritorilor de rând. Numai că, pe zi ce trecea, Magda îşi dădea seama că suportă din ce în ce mai greu existenţa celeilalte, că în „zilele fixe” pe care de vreo câţiva ani Peter i le rezerva Dvorei, Magda simţea durerea răsucindu-i toate fibrele sufletului – dacă şi acela are fibre – insinuându-i-se prin toate cotloanele, într-o disperare de nesusţinut. Peter îi cerea mereu să aibă răbdare, punând mare preţ pe acei câţiva ani petrecuţi alături Dvora, ceea ce spaniolii numesc o „Doña Perfecta”, pentru care în orice clipă, înainte şi după toate, lucrurile trebuie puse în ordine, pentru care totul trebuie să fie „permis de turmă”, oficial-acceptat de Domnul-toată-lumea, şi cu precădere, de fiinţele semi-umane pe măsura ei, de parcă ele ar fi avut vreo însemnătate pentru a exista, nu pentru a fi. Se pare că în cele din urmă, din ceea ce-i povestea Peter, Dvora a simţit că el îi alunecă printre degete şi – amintindu-şi că ea fusese odată, de mult, femeie, dacă fusese vreodată – şi-a schimbat tactica: Doña Perfecta se străduia să se umanizeze, să se feminizeze cu toată cochetăria şi tandreţea vulgului, de care era în stare.

Mai mult, sau mai rău, a dezvoltat o adevărată artă a înşelării, a minciunii de sine, crezându-se doamnă şi stăpână pe sufletul lui Peter, care de fapt, nu i-a aparţinut niciodată, ţintuindu-l lângă ea, fără să-i ghicească regretul, vinovăţia, prezenţa lui fizică lângă ea, preferând – sau prefăcându-se, jucând comedia şi faţă de sine, să nu-i intuiască gândurile şi iubirea, care nu mai erau ale ei, dacă fuseseră vreodată, ignorând-o voit pe pământeana a cărei condiţie n-o putea depăşi! Şi culmea ironiei, Peter se lăsa târât în sentimentele şi senzaţiile confuze care-l priponeau lângă Dvora. Asta – a înţeles-o Magda destul de repede, prea repede spre norocul Dvorei, şi spre marea ei durere! Când şi-a dat seama că Peter încurcă rău de tot zilele de azi şi de mâine, în care fie că îşi urlă cu strigăte dragostea, fie că preface pentru ea, ataşamentul călduţ, rutina şi obişnuinţa – într-un soi de iubire terestră pentru „cealaltă”, realmente făcându-i sufletul una cu pământul, a decis să pună capăt definitiv poveştii.

N-a reuşit decât la a treia încercare, după ce primele două, soldate cu izbucniri de despărţire care se apropiau de acea nedefinită ură-iubire disperată, în care se sfâşiau şi se căutau cu frenezie, vrând să-şi facă rău, dar se aruncau fatal unul în braţele celuilalt, pentru ca din ziua următoare totul să se întoarcă la acea devenită-rutină-de-nesusţinut, pentru amândoi, până când Magda a decis că i se cuvine o iarnă a vieţii ceva mai pură, mai demnă, şi în ultimul mesaj, din acea blestemată reţea de „prieteni” doar cu numele, i-a scris că de fapt, pentru ei, pentru ceilalţi, ajungea să se întoarcă la jalnicul extaz din apele călâi, sulfuroase, ale piscinelor de lux în care-l târa la intervale regulate Dvora, somându-l să-şi cunoască locul, adică alături de ea, care i se dovedise pe potrivă. „Înţelege că mă dezgustă îmbrăţişările cu uşa deschisă, făcând accesibilă orice intruziune a celor de teapa Dvorei”. Ca printr-o minune, percepu strigătul care se voia disperat, acel „te iubesc” fără acoperire, ca pe un soi de scheunat lamentabil al câinelui pe care-l loveşti şi care îţi caută totuşi apropierea şi atunci, puse capăt convorbirii telefonice pe care-o simţea cu adevărat, ireversibil ultima, cu vorbele:

– Îngheţată topită, apă stătută, nămol călduţ, asta-i tot ce se poate aştepta de la tine şi de la cei pe potriva ta! Voi, cei cuminţi, aşezaţi, comozi, amestecaţi-vă între voi, lăsaţi-mă dracului în pace, nu-mi mai încălcaţi teritoriul, vizuina mea de vulpe mândră, care se ascunde acolo ca să moară! Gata! Nu-mi mai maculaţi existenţa! Voi – rămâneţi la ceaiul vostru de tei, parfumat şi scârbos! Şi la fericirea voastră nenorocită! Bagă-ţi bine în cap asta, Peter.
După ce închise telefonul şi auzi clic-ul care marca sfârşitul, ca pe cel al unui capitol definitiv încheiat, poate ultimul din existenţa ei ca fiinţă bolnavă de luciditate, îşi îngădui un hohot scurt dar eliberator de plâns, topit într-un siungur cuvânt: iubitule!

Noaptea se apropia de sfârşit, Magda căzuse într-un fel de somn eliberator, care se dovedea zvârcolit în cele din urmă, scurt răgaz sfâşiat de sunetul prelung, obsedant al telefonului… După câteva ezitări, pe jumătate cufundată în somnul-veghe de până atunci, Magda întinse necontrolat mâna, apropie receptorul de ureche şi auzi: „bună-dimineaţa, iubito”!…

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.38.78