Nu aş vrea să par un ipocrit, un fel de vulpe cu sau fără struguri. Ca fiecare dintre semenii mei am păcate, şi sunt sortit imperfecţiunilor. Ajung în peregrinările mele la o intersecţie cu multe semne de întrebare. Dacă ar exista o zodie aparte de care aş aparţine aş numi-o pe cea a risipitorului.
Condiţionalul optativ trecut şi prezent al existenţei mele de nomad, de căutător permanent al unui loc, şi îmi asum vina celui ce nu are stare, mereu pe drumuri, cu pagini începute, nicicând terminate.
Tatăl meu îmi spune că moartea nu mă va găsi acasă, eu mereu în deplasare. Că într-o poezie de iarnă esseniana cu mesteceni în argint, cu zăpezi îmi imaginez troica şi muzica, dedarea la răsfăţul cu plăcerile zilei de astăzi. În Germania, într-un februarie sumbru petreceam plecarea în Canada. Era Il Carnevale, Fastnacht-ul – sărbătoarea lăsatului secului. Dans, confeti, bucuria celor mici şi a celor mari că se puteau închipui cu costumele de bal maşcat în fiinţele, în caracterele visate. Totul era permis. Îmi amintesc că în nebunia nopţii carnavaleşti am băut şampanie din pantoful unei femei deghizate în prinţesă, am dănţuit toată noaptea. Scoaterea măştilor era oprită însă. Poate ne-am sărutat, ne-am regăsit în nebunia unei nopţi de iarnă.
Am mai îmbătrânit şi aş lua-o de la capăt. Nu spun de ce eu spre deosebire de alţii nu posed o avere gigantesco-becaliana, şi nici împopoţonarea afişată în opulenţă obraznică.
În momentele grele realizez că nu mă trezesc singur. Că o plecare la război acum am luat drumul către o încercare nu prea veselă: o intervenţie chirurgicală, un transplant de cornee.
Am prieteni minunaţi. Scenariul sufletului meu de risipitor se reduce la o gară unde înconjurat de cei dragi în aşteptarea trenului mă îmbrăţişează, închină din sticlele cu clinchet de clopote, urc în tren şi pe scară trenului îi văd facându-mi cu mâna. Mă strigă şi îmi spun să mă întorc la ei.
Mă bucur că aceşti oameni există pentru mine. O bună prietenă din copilărie îmi scrie că în ziua operaţiei va pune o lumânare în biserică Sfântului Anton din Sibiu, alţii îmi scriu cuvinte de îmbărbătare, de bine, şi aş continuă cu exemple în crescendo.
Nu cerşesc atenţie, nu încerc să impresionez. Îmi accept destinul de poet, mai toţi poeţii trec prin coridorul dezordinii, al indisciplinei, al iresponsabilităţii. Am încercat o perioadă să mă debarasez de patima scrisului de cai verzi pe pereţi, de versuri. Am încercat să mă plasez într-o altă lume. Nu cred că a funcţionat tentativa de reabilitare.
Prietenii mă iau aşa cum sunt. Mă acceptă şi încă mă însoţesc la plecare şi nu mă lasă de unul singur.
Mai rămân privind cum gara se micşorează, vocile lor, cântecul stăruie în mine precum valurile într-o biată cochilie de la mare.
Sunt cel mai bogat om din lume! Şi le mulţumesc cum doar îngerilor păzitori în seară de seară în rugi către cer.