Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Impresii de calatorie



 

Realism magic în Columbia (II)

de (13-1-2013)
1 ecou
Columbia, Parcul Naţional Tayrona

Columbia, Parcul Naţional Tayrona

Drumul din Cartagena la Santa Marta, un orăşel unde nu ai avea nici un motiv să te duci dacă nu s-ar afla în apropiere de Parcul Naţional Tayrona, trece prin suburbii delapidate, mahalale lipsite de speranţă şi sate sărace de pescari. De o parte a şoselei oceanul, de cealaltă parte mlaştini, arbuşti de mangrove cu rădăcini suspendate din care zboară egrete şi cormorani, ca în Everglades, Florida. Se circulă periculos, şoseaua îngustă cu dublu sens e plină de camioane şi cisterne. In cele cinci ore cât durează călătoria peisajul se schimbă gradat, de la dealuri acoperite cu palmieri şi cactuşi, la munţi împăduriţi de junglă, până la vârfurile înzăpezite ale masivului Sierra Nevada de Santa Marta înalte de peste cinci mii de metri. La jumătatea drumului trecem prin Baranquilla, (unde Marquez şi-a început ucenicia ca ziarist), cel mai mare port al coastei de est columbiene, cu străzi comerciale aglomerate, cartiere rezidenţiale unde casele înstărite sunt înconjurate de sârmă ghimpată, şi zone depresive cu colibe aproape fără pereţi şi uşi, contraste obişnuite în America de Sud. Dar în Colombia nu vezi nici cerşetori, nici copii ai străzii.

Santa Marta e încă unul din oraşele care a atras mulţi refugiaţi din calea grupărilor paramilitare. Clima bună, puţin mai răcoroasă decât în Cartagena, faleze şi plaje, bucătăria locală bazată pe peşte şi fructe de mare, şi, mai ales locul cel mai potrivit de a înnopta înainte de plecarea spre Parcul Naţional Tayrona, au dus la creşterea turismului pentru care localnicii fac eforturi să se pregătească – restaurante neaşteptat de cochete deşi oraşul pare tern şi neatractiv. Arhitectura colonială, zidurile coşcovite şi maşinile vechi îi face pe unii să se gândească la Havana. Eu am tresărit de câte ori o Dacie se năpustea în intersecţii hurducăind ca maşina noastră din Craiova pe care tata se lăuda că a ţinut-o douăzeci de ani, până la Revoluţie. Altfel, faima oraşului stă în faptul că aici a fost îngropat Simon Bolivar, eliberatorul Americii latine. După ce a călătorit câteva luni pe râul Magdalena, tuberculoza i s-a agravat şi la doar 45 de ani a murit la Quinta de San Pedro Alejandrino. Nu am vizitat muzeul, în schimb am dat un tur prin cimitirul oraşului, aflat în plin centru, ca toate cimitirele din America de Sud, în faţa unei pieţe cu cafenele şi viaţă de noapte. Morţii par să o ducă mai bine decât atunci când erau vii, aşezaţi în căsuţe de piatră unele poate mai mari decât casele în care au locuit.

Bulevardul principal e transformat într-o piaţă înţesată cu mărfuri chinezeşti şi la fiecare colţ de stradă creşte o tarabă unde fiecare încearcă să vândă ceva. Columbia are o economie de tarabă, îmi spune patronul hotelului din Santa Marta, un irlandez care pare să deţină toate secretele supravieţuirii în această ţară atât de diferită de locul de unde a emigrat. Are şi o fermă undeva în munţi unde te poţi ascunde, îmi spune. De ce să te ascunzi? am murmurat gândindu-mă la traficanţii de droguri care până mai recent controlau zona şi la poliţiştii prezenţi în fiecare intersecţie. De trecut, de pierderi şi părăsiri, sau de tine însuţi, a zâmbit irlandezul mai degrabă şugubăţ decât filosofic. De câteva ori pe ani îşi adună acolo rudele şi prietenii irlandezi pentru a le oferi o felie de viaţă nealterată, ascunsă în natura virgină. Şi tot el ne-a găsit cel mai bun mijloc de transport spre Parcul Naţional Tayrona. Pe Eric, amicul lui din Ţara Galilor, fost marinar,care după ce a colindat prin porturile lumii, a decis să-şi lase ancora pentru totdeauna în Santa Marta, s-a căsătorit cu o columbiancă, are trei copii şi nu duce deloc dorul ţării de baştină. Are o maşină la limita dezintegrării, un tricou rupt, pantaloni scurţi în care poate trăi tot anul, dar pare fericit.

Şi eu am fost fericită în jungla columbiană. Am trăit câteva zile desprinsă de lume, fără Internet, telefon, responsabilităţi, fără dorinţa de a face mai mult şi fără vină, liberă şi senină cum numai când eram foarte tânără îmi amintesc să fi fost. Natura m-a luat în posesie şi m-am lăsat în voia ei, am redescoperit plăcerea de a merge desculţă, de a simţi iarba răcoroasă, pământul umed şi nisipul zgrunţuros, am colindat plaje pustii, am înotat la apus sub un cer ireal înaintea furtunii, am escaladat stânci care cădeau în ocean şi am mers zilnic zeci de kilometri prin pădurea tropicală sărind peste termite şi crabi, guşteri verzui şi şopârle de un albastru strălucitor, trecând pe sub palmieri în care îşi făceau siesta şerpi încolăciţi, ori se zbenguiau maimuţele titi, am trăit cu puţin şi nu aveam nicio nevoie de mai mult. Natura, aerul, apa compensau tot. Trupul şi mintea eliberate de haine şi stres intrau în altă dimensiune, în altă vârstă, îşi găseau alte valori. I-am înţeles pe aceia care într-o zi abandonează totul şi îşi iau lumea în cap alegând să trăiască altfel, altundeva…

Eric ne-a lăsat la intrarea în parc şi ne-a promis că va veni să ne ia după câteva zile. De aici până la Arrecifes unde aveam să locuim am fi putut închiria măgari, mule, sau cai, care îşi aşteptau turiştii într-o staţie improvizată la marginea pădurii. Aveam doar un rucsac în care înghesuisem haine puţine, sticle cu apă, alune şi ciocolată la indicaţiile irlandezului care ne spusese că în parc sunt puţine locuri unde poţi să-ţi procuri mâncare şi apă, iar totul e foarte scump, proviziile fiind aduse în saci, zeci de kilometri, pe spatele măgarilor. Am preferat să o luăm pe jos pe singura potecă îngustă care tăia jungla. Pe o pancartă eram avertizaţi că ar fi fost bine să fim vaccinaţi împotriva febrei galbene, mai rea ca malaria, dată de ţânţari. Nu eram. Alte pancarte contabilizau din loc în loc sutele de morţi, înecaţi datorită curenţilor puternici. Era prima oară când mă aflam în junglă fără ghid, fără tururi organizate şi cărări bătătorite, fără nici o protecţie. Şi asta tocmai în Columbia, tocmai în Tayrona, locul de unde până nu de mult plecau ambarcaţiunile cu droguri spre Mexic şi Statele Unite, teatrul unui lung război de gherilă. In 2003 fuseseră aici 2500 de răpiri, dar anul trecut se spunea că doar 20 de persoane au fost date dispărute. Nici urmă de poliţie sau armată, nici de turişti.

Sezonul începe la mijlocul lui decembrie, când briza e mai puternică şi ploile mai rare. Trag aer în piept. Miroase a frunze strivite, a pământ umed şi lemn ars. O linişte zumzăitoare de junglă intensă pulsând de animale ascunse şi insecte camuflate în frunzele de un verde intens. Într-un estuar stă nemişcat un crocodil. Din desişul pădurii apare o turistă singură cu privire senină şi este la loc înghiţită de vegetaţia luxuriantă. Ne-a mai venit inima la loc. Dacă m-aş uita acum pe o hartă şi aş vedea unde mă aflu, probabil că m-ar lua într-adevăr ameţeală. În schimb, se instalează o stare de beatitudine care va sta cu mine toate acele zile magice petrecute la poalele munţilor Santa Marta care se varsă în ocean trecând prin păduri de palmieri, râuri dulci schimbându-şi cursul după fiecare ploaie şi recifuri de corali. Tayrona combină două ecosisteme, între munte şi mare, un paradis al păsărilor – peste 300 de specii, de la vulturi uriaşi, egrete, condori şi cormorani, la papagali, dar şi animale marine – 470 specii de crustacee, jaguari şi iguane. Peste 70 de specii de lilieci zboară pe înserat cu viteză de la un copac la altul. Aerul pulsează ziua şi noaptea de viaţă. Şi într-un fel energia junglei ne intră şi nouă în încheieturi.

Suntem mereu veseli, senini, ca într-o regresie a copilăriei, nu ne mai doare nimic şi nu ne plângem de nimic. Mergem zeci de kilometri pe zi prin locuri greu accesibile, urcăm terenuri alunecoase, escaladăm morene, unele numite de indigeni Mama Stâncilor, altele Tatăl Apelor, trecem peste cimitire de nuci de cocos şi autostrăzi create de milioane de termite care îşi cară fiecare conştiincioasă bucăţica de frunză în spate, dormim în hamace pe terasa cabanei unde avem curent electric doar noaptea, înotăm în piscine naturale la El Cabo sau Piscinita, unde curenţii sunt blânzi înăuntrul golfurilor protejate de stânci, adunăm aur din râuri, bucăţele mici de metal care în apă strălucesc orbitor dar odată luate în palmă devin metal opac. Ori poate iluzia noastră încetează la prima atingere cu realitatea şi imaginea lui Melchiade se voalează odată cu toate cărţile citite, cu toată civilizaţia pe care ne bucurăm să o lăsăm să se îndepărteze. Sunt aici şi acum. Mai plină de energie şi mai tânără decât am fost vreodată. Marquez mă bântuie însă din nou, cu al lui Buendia, „mai bătrân decât atunci când murise.”

Intr-una din zile la apus, pe una din plajele aproape pustii, au apărut trei indigeni koguis, cu părul lung şi costume albe tradiţionale, descendenţi ai faimoaselor triburi Tayrona, şi au dispărut în fugă printre stâncile ieşite din apă. Imediat începe o ploaie tropicală densă ca o perdea care în câteva ore va muta râul, va inunda potecile şi acoperi podeţele de lemn. Păsările se ascund în crengile groase, crabii în tunelurile lor subterane. Şi dacă nu mai avem unde fugi? Nimănui nu pare să-i pese. Şi dacă aş sparge clepsidra şi m-aş amesteca în nisipul plajelor albe? În noaptea aceea mi-am întins bluza la uscat pe o liană între doi palmieri şi am visat cum mă ridicam uşor, zburând odată cu pânza ei albă umflată de vânt ca o paraşută plutind invers, dinspre acum spre atunci.

A doua zi am ales să ne întoarcem la Santa Marta pe un alt drum. In loc să traversăm peste două ore jumătate jungla încă mustind de apă după ploaia torenţială, am urmat sfaturile unui localnic şi ne-am aventurat pe o scurtătură periculoasă care însă ne ducea la intrarea în parc în numai douăzeci de minute. Eram gata de plecare, cu rucsacurile de-acum mai uşoare în spate, dar oarecum tensionaţi la gândul că va trebui să escaladăm stânci ascuţite ieşite din ocean. În faţa cabinei ne aştepta un câine. Nu l-am băgat în seamă. S-a luat însă după noi şi ne-a însoţit tot drumul. Ne aştepta ori de câte ori ne opream să bem apă extenuaţi de căldură, alerga înainte şi ne arăta cărarea pe care trebuia s-o luăm când păream dezorientaţi , urca primul pe stânci indicându-ne locurile mai sigure pe unde ne strecuram atenţi să nu ne alunece piciorul. Când am ajuns la locul unde ne aştepta Eric, a dispărut discret în pădure. Abia atunci am avut revelaţia că poate mama venise de ziua mea şi mă condusese până la ieşirea din junglă. Aşa cum de fiecare dată a făcut-o când era în viaţă, aşa cum apoi mă protejase întotdeauna de acolo de unde era.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Tania Iancu: (16-1-2013 la 09:38)

    Doamnă Firan, vă invidiez pentru minunata călătorie (excursie) și vă felicit pentru modul excepțional în care ați reușit să ne purtați și pe noi, cititorii, în rucsacul dvs., feriți de crocodili, țânțari sau arșiță, dar umplându-ne plămânii cu aerul mirosind a mare, ochii – cu imagini exotice și sufletul cu teamă de necunoscut dar și cu dor de vacanță.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.80.42.144