Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Impresii de calatorie



 

Realism magic în Columbia (I)

de (6-1-2013)
Cartagena, Oraşul Vechi

Cartagena, Oraşul Vechi

Balconul hostalului în care locuiesc dă deasupra uneia din străzile principale din Cartagena. La colţ e casa lui Gabriel Garcia Marquez. O fortăreaţă colonială de culoarea piersicii înconjurată de garduri înalte din spatele cărora se văd vârfuri de palmieri şi plante tropicale. Peste drum, fortificaţiile cetăţenii, ziduri groase de piatră care au apărat-o sute de ani de numeroase invazii ale englezilor şi francezilor, ori de jafurile piraţilor din Caraibe. Iar dincolo de ziduri, oceanul. Orice paradis ar trebui să fie la ocean. Oricât de monumentali ori misterioşi ar fi munţii, oricât de dulce ar curge râurile prin văi sacre, pentru mine ideea de paradis e legată neapărat de ocean. Îl aud foşnind în fundal de la balconul cu coloane de lemn sculptat şi ghivece de buganvilia de unde privesc la vânzătorii ambulanţi de sucuri şi fructe care de dimineaţa până când se lasă întunericul storc portocale, prăjesc platani în cazane mari de tablă, strigându-şi marfa şi ademenind trecătorii toropiţi de vara eternă tropicală cu felii de mango, papaia, ori nuci de cocos.

Cartagena are date paradisiace. Port la Marea Caraibelor, vegetaţie luxuriantă, pieţe vesele înconjurate de statui şi clădiri vopsite în culori vii, străduţe medievale pe care tropăie caii trăsurilor cu turişti, spaţii deschise înţesate de cafenele, catedrale impunătoare, muzee şi parcuri, teatre coloniale, forturi şi mănăstiri. Şi peste toate, curg flori tropicale din balcoane de lemn uriaşe, marca acestei aşezări care poate fi de oriunde şi totuşi nu seamănă cu nimic. Dar căldura e ucigătoare. Oceanul nu poate face prea mult. Briza lui nu poate răcori oraşul saturat de umiditate şi de temperaturi de peste 35 de grade. Peste câteva zile mi se va desfăşura însă miraculos la picioare pe coasta parcului natural Tayrona, unde realitatea palpabilă a junglei se varsă printre ouă mari de piatră, acele morene albe aduse de ultima glaciaţiune şi proptite de plaje înguste tăiate de estuare magice prin care păşesc cu grijă egrete.

Filmul călătoriei în Columbia se derulează cu viteză, suprapune nerăbdător imagini şi momente. Aici, acum, atunci, cândva… ajung să fie repere fără importanţă. Timpul şi spaţiul curg sau îngheaţă împreună, anulând dimensiunile convenţionale. In Columbia am avut sentimentul că mă aflu în interiorul unei clepsidre care măsura ceva necunoscut dar pe care instictiv îl recunoşteam. În fiecare zi mă goleam până la ultimul fir de nisip şi mă refăceam apoi miraculos odată cu întoarcerea clepsidrei. Şi poate că aş fi putut repeta asta la nesfârşit sfidând trecerea şi timpul. Poate că acolo, inspirând molecule marqueziene, mi-aş fi putut pierde memoria, sau vârsta, şi m-aş fi dat pe mâna fanteziei eternităţii care bântuia prin Macondo, şi poate că aş fi putut trăi fericită peste un veac în lumea oceanică a colonelui Buendia.

Cartagena mi-a apărut la început ca o fotografie voalată. Mi-am consumat conştiincioasă experienţa de turist, am colindat stradă cu stradă fotografiind porţi vechi de lemn cu mânere ingenioase de metal în formă de iguane, balcoanele legendare mai mari decât casele, panorama oraşului aburit de umezeală de pe fortul San Felipe de Barajas, soarele apunând sângeriu pe zidurilor fortificaţiilor construite după atacurile lui Francis Drake care avea să distrugă un sfert din oraş. In 1533, când a fost fondată de către Pedro de Heredia, Cartagena avea doar 200 de locuitori, dar aurul îngropat în mormintele culturii sinu avea să ducă la o creştere rapidă a oraşului devenit un centru economic şi politic faimos pentru bogăţia sa. Membrii ai familiilor regale, nobili şi comercianţi înstăriţi sunt atraşi de această aşezare binecuvântată în Golful Caraibelor, dar şi piraţii şi corsarii care îl vor ataca şi prăda decenii la rând, până când Spania se decide să investească o sumă fabuloasă pentru acel timp, echivalentul a două miliarde de dolari azi. Construcţiile au durat peste 200 de ani şi s-au concretizat în 11 kilometri de ziduri groase de apărare şi forturi care stau şi azi în picioare. Cartagena ajunge unul dintre cele mai importante porturi pentru metale preţioase; aurul şi argintul din minele Americii de Sud sunt încărcate pe corăbii pentru a lua drumul Spaniei. Este şi port de sclavi; unii din sclavii aduşi din Africa sunt folosiţi în construcţii, alţii vânduţi să lucreze în minele din Venezuela sau Peru. Istoria oraşului alternează perioade de înflorire, ca „epoca argintului” între 1750 şi 1808, când locuitorii lui erau cei mai bogaţi din colonie şi puterea politică fusese relocată din Bogota, cu perioade de depresie şi declin dramatic.

După 275 de ani de ocupaţie spaniolă, odată cu războiul de independenţă, Cartagena va fi aproape complet distrusă, delapidată de cei 500 de sclavi eliberaţi, devenind o aşezare fantomatică lăsată în ruine. Secolul 19 aduce foamete şi boli. Romanul Dragostea în timp de holeră a lui Marquez se petrece într-un oraş aflat pe coasta Caraibelor şi aproape de râul Magdalena, identificat de autor ca fiind Cartagena, şi unde în 2007 regizorul Mike Newell va turna filmul cu acelaşi nume. După criza din 1929 oraşul a început să-şi revină cu încetul, s-au stabilit aici comunităţi de emigranţi libanezi, sirieni, palestinieni şi chinezi, iar odată cu escaladarea războiului civil din 1990, a fost luat cu asalt de refugiaţi din alte regiuni ale ţării lovite de instabilitate. Feţele locuitorilor au trăsături amestecate, îi uneşte doar vara nesfârşită şi limba spaniolă, refugiul pacifist şi multicultural într-o ţară zdruncinată de violenţe.

În ciuda conflictelor declanşate de cartelurile de droguri care au înfierat imaginea Columbiei, Cartagena pare un oraş liniştit şi paşnic, cu iz european, cu atmosferă de vacanţă între zidurile cetăţii vechi, dar trepidantă în partea modernă, cu zone decadente ca Getsemani, dar şi elegante ca Boca Grande, concepută parcă pe modelul Miami Beach. Te simţi mult mai în siguranţă decât în Lima ori în Guatemala City, poţi hoinări pe străzi până noaptea târziu, întârzia în cafenele şi cluburi de salsa. Abia după ora 10 căldura se mai domoleşte, se umplu mesele în Piaţa Santo Domingo, apar muzicanţii şi vânzătorii de suveniruri în jurul uneia din statuile lui Botero donată oraşului, Gertrudis. Clădirile sunt discret luminate, se aude muzică din spatele zidurilor vopsite în culorile fructelor tropicale ori în albastru intens.

Partea veche a oraşului amestecă stilul colonial spaniol cu arhitectură italiană. Farmecul e să intri în hoteluri butic amenajate în vechi conace sau mănăstiri, toate cu grădini interioare, vegetaţie luxuriantă, fântâni şi statui, ca hotelul Charlestone – remodelat pe fosta mănăstire Santa Teresa, hotelurile Tcherassi ori Sofitel, amenajate în clădiri istorice şi decorate cu mobilier original vechi de sute de ani. Am ocolit Palatul Inchiziţiei şi Muzeul Aurului, în schimb m-am răcorit în clădirea veche a Muzeului de artă modernă, pe coridoarele Universităţii, pe terasa unei cafenele ridicate pe zidurile medievale deasupra oceanului. Cu cât petreci mai mult timp în Cartagena, cu atât ai vrea să mai stai, iar în weekenduri bântuie un fel de magic lăsându-ţi impresia că încă nu ai descoperit adevăratul suflet al oraşului, că ceva rămâne voalat în spatele uşilor grele de lemn.

Ultima seară o petrec în Getsemani, la Cafe Havana, loc istoric, unde formaţii de salsa concertează de zeci de ani într-o sală imensă tapetată cu fotografii vechi ale muzicienilor faimoşi din America Centrală şi de Sud. La intrare doi cubanezi înalţi, în costume şi cu pălării albe intimidează prin postură şi voce. Doar localnicii înstăriţi pot plăti intrarea şi băuturile scumpe. Oscilez întrez cocktailul Dictatorului, Macondo, Cuba Libre sau băutura naţională, Aguardiente, care s-ar traduce „apă de foc”, un fel de ţuică aromată din fructe. Turiştii iau locul cu asalt agitându-şi aparatele de fotografiat. Concertul începe abia cu puţin înainte de miezul nopţii, când lumea sare de la mese şi dintr-odată cafeneaua devine un loc foşnitor de trupuri care dansează unduindu-se printre scaune şi chelneriţe deloc amabile. Un bărbat împarte prezervative pe la mese.

Alcool mult, căldură mare, ritmuri de salsa, atmosferă incendiară. Să nu uităm şi producţia principală a Columbiei, cocaina, plutind în nări…La ieşire mai multe maşini de poliţie asigură securitatea turiştilor şi liniştea boemă decrepită a cartierului în care nu îţi prea vine să te pierzi pe străzi. Getsemani este însă zona preferată de tineri, „backpackers” care caută moteluri ieftine, cluburi de dans şi discoteci care stau deschise până târziu. Câteva suedeze blonde, înalte şi decoltate dansează pe trotuar în faţa unui bar sub privirile imperturbabile ale unui poliţist care îşi bea cafeaua sprijinit de motocicletă. Doi câini dormitează toropiţi de căldură printre pungile de gunoi lăsate pe stradă. E sfârşit de noiembrie şi la New York se anunţă primul val de zăpadă. Zăpadă, un cuvânt fantastic, de neimaginat pentru locuitorii acestui spaţiu de o frumuseţe complicată. Moşi Crăciuni caraghioşi atârnă înmuiaţi de căldură printre frunzele magnoliilor. Dar pentru mine aventura columbiană abia avea să înceapă.

Va urma

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.80.42.144