Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Speculaţia juristului şi guvernarea reginei Isabella: şansa unei Europe medievale avant la lettre

de (6-1-2013)

 
Cariera spectaculară pe care ideea construcţiei europene a făcut-o în cadrul dezbaterii publice în ultimele decenii generează, alături de chestiunea mai cuprinzătoare dar oarecum conexă a globalizării, un spectru vast de opinii, implicând majoritatea disciplinelor relevante pentru evoluţia gândirii şi cunoaşterii. Receptarea entuziastă a progreselor înregistrate de proiectul construcţiei europene în deceniile 8-9 ale secolului trecut, interogaţia asupra legitimităţii noilor instituţii şi provocările impuse de extinderea spre est şi de definirea Noii Europe, revirimentul orientărilor eurosceptice şi popularitatea de dată recentă a frondelor antisistem, au invocat în serviciul cauzei proprii şi argumente de ordin istoric, de la identificarea unor interese etatice şi comunitare pe termen lung, la necesitatea prezervării unor specificităţi regionale şi etnice. Istoricii de diverse orientări s-au implicat activ în elaborarea unei adevărate istoriografii a discursurilor, analizelor, proiectelor şi contraproiectelor în jurul ideii de Europa.
Interesul pentru o anume lectură a evenimentelor, alături de angajamentul onest pentru reconstituirea trecutului şi pentru detectarea factorilor care influenţau mentalul elitelor şi cel al poporului într-o epocă sau alta, dar şi raţiuni de oportunitate, au preliminat naşterea unei istorii a istoriilor integrării europene, cu producţii inegale ca valoare ştiinţifică. Ca şi interpretările cu care s-a aflat oarecum în competiţie, cele privind istoria ideii de naţiune, preocupările europene se confruntă cu riscul de a ceda în faţa unor sensibilităţi contemporane, atunci când nu sunt rezultatul unor sugestii sau comenzi ale unei părţi interesate.

Sub aceste auspicii, faptele şi gândurile salvate de memoria selectivă a surselor scrise antice şi medievale au fost investite cu semnificaţii pe care protagoniştii nu aveau cum să le aibă în vedere. Autorii căută semnificaţii europene în reflecţiile lui Platon şi Aristotel, în viziunea asupra lumii propusă de Sfântul Augustin şi în operele literare ale Renaşterii. În pofida prejudecăţilor care îi sunt asociate, Evul Mediu este chemat să-şi aducă propria contribuţie la geneza ideii europene, chiar în situaţia în care conceptul de Europa, cu o accepţiune mai mult decât geografică, îşi are geneza în secolul al XVIII-lea. Regi şi principi medievali, de la eroii cruciaţi la domnii români, sunt invocaţi ca promotori ai ideii europene cu mult înaintea apariţiei sale, în condiţiile în care însăşi christianitas era mai curând un produs al discursului ecleziastic decât o realitate efectivă.

Disponibilităţile mai curând conservatoare cu care operau oamenii Evului Mediu şi care inhibau chiar inovaţii de mai mică anvergură instituţională, diminuează credibilitatea unor astfel de interpretări istoriografice, dar tocmai cunoaşterea profundă a profilului spiritual şi a realităţilor social-politice medievale impune identificarea unor producţii livreşti şi acţiuni ale unora din deţinătorii puterii cu valoare de excepţie, care tocmai prin caracterul lor inovator şi oarecum împotriva sistemului, se constituie în premise ale unor proiecte viitoare.

O Europă a statelor

Unul din proiectele uitate de generaţiile succesorilor imediaţi şi recuperat de istoricii interesaţi să reconstituie backgroundul ideii europene este opusculul redactat de fostul magistru al Sorbonei şi avocat regal Pierre Dubois, personaj profund implicat în disputele ideologice ale vremii sale(1). Lucrarea intitulată De recuperatione Terrae Sanctae viza în teorie o problematică de larg interes în mediile instruite şi un vector al pietăţii publice, readucerea Locurilor Sfinte sub autoritatea creştinilor, în condiţiile în care cruciada tradiţională îşi demonstrase ineficienţa. Soluţiile propuse dovedesc o înţelegere aproape modernă a situaţiei, atunci când propun identificarea unor resurse economice procurate de reformarea bisericii în sensul ideilor galicane(2), dar mai ales a unor resurse de expertiză, prin instruirea celor destinaţi misiunii în Orientul Apropiat în limbile popoarelor de aici şi în practicile guvernării. Premisa esenţială a succesului consta în unificarea pe baze aproape confederative a statelor creştine, prin decretarea păcii generale şi a autorităţii politice şi morale a regelui Franţei, cel mai puternic suveran creştin al vremii. Textul medieval porneşte de la identificarea unui interes comun şi are propune unificarea practicilor juridice şi fiscale şi înfiinţarea unor instanţe de apel pe baze reprezentative şi reglementarea litigiilor prin congrese comune ale suveranilor. Demersul valorifica sub aspect juridic rolul de arbitru al Universităţii şi Parlamentului din Paris, iar din punct de vedere politic, legitima primatul statului teritorial în raport cu Imperiul şi mai ales papalitatea(3), deposedată în opinia autorului de orice autoritate seculară şi circumscrisă la primatul ecleziastic conferit de tradiţia apostolică a Sfântului Scaun.

Teza era de extremă actualitate la începutul secolului al XIV-lea, în condiţiile încercărilor papei Bonifaciu al VIII-lea de a reafirma principiul infailibilităţii puterii papale şi a conflictului său cu regele Filip al IV-lea al Franţei, litigiu în care autorul se dovedeşte un fervent partizan al acestuia din urmă, pledând pentru solidarizarea clerului francez cu regele, socotit imperator in suo regno. Reconcilierea cu papalitatea şi revanşa aristocrată care a urmat morţii regelui a făcut ca aceste propuneri să fie ignorate de opinia contemporană, împărtăşind soarta majorităţii reformelor iniţiate de colaboratorii suveranului. Opţiunea pentru acte inovatoare de voinţă politică, frizând ruptura cu tradiţia, se va manifesta la confiniile occidentale ale lumii creştine, în Anglia plantageneţilor, şi va purta amprenta celui mai înzestrat reprezentant al dinastiei Capet, prinţesa Isabella de Franţa, devenită regină a Angliei prin căsătoria cu Edward al II-lea (1307-1327), cea căreia o nedreaptă percepţie cronistică şi ficţiunea literară mai mult sau mai puţin reuşită, dar tributară picanteriei, i-au conferit supranumele de Lupoaica Franceză.

Anglia şi Domniţa de Fier

Biografia acestui interesant personaj al Evului Mediu englez este abordată cu o nejustificată circumspecţie şi conciziune în majoritatea sintezelor de istorie, care se mulţumesc să schiţeze o trecere în revistă a evenimentelor în care a fost implicată şi a scandalului pe care conduita sa l-a provocat în epocă. O analiză mai puţin afectată de prejudecăţi este suficientă pentru a demonstra că, dincolo de succesiunea de fapte, de o scandaloasă injustiţie este tocmai imaginea care i s-a creat de-a lungul secolelor, interpolările livreşti ajungând să se substituie adevărului istoric. Discursul despre regina Isabella poate fi un studiu de caz pentru istoricii moravurilor, care pot găsi aici suma atitudinilor misogine, de la prezumţiile conservatoare ale discursului ecleziastic, depreciativ pentru implicarea femeii în viaţa publică, la stereotipiile patriarhatului clasic şi medieval. Autorii secolelor următoare i-au adus toate reproşurile posibile la adresa unei femei, capete de afiş fiind infidelitatea şi relaţia cu nobilul Roger Mortimer, asasinarea în detenţie a regelui Edward (chiar dacă implicarea sa nu a fost suficient probată), ambiţia, acumularea de venituri şi proprietăţi, extravaganţa şi cruzimea. Autoritatea acestor opinii s-a consolidat şi datorită unui context de împrejurări ostile, autorii englezi din secolele XV-XVI au văzut în regina franceză o exponentă a naţiunii cu care se confruntau pe câmpul de luptă, iar pentru conaţionalii săi a devenit sursa de legitimare a pretenţiilor engleze la tronul Franţei şi implicit a dezastrelor provocate de Războiul de O Sută de Ani.

Aceste critici sunt contrabalansate în parte de faptul că nici detractorii cei mai ireductibili nu i-au negat frumuseţea care eclipsa complimentele cronicarilor Curţilor europene, inteligenţa excepţională, instinctul politic şi capacitatea de persuasiune.

Dacă rezervele de prudenţă pot fi explicabile în contextul politic şi moral al Evului Mediu, este dificil de admis cum spiritul de dreptate clamat de puritanii de ieri şi de azi sau generozitatea cu care autorii umanişti pretind că investesc cuvântul scris, nu au găsit prea multă înţelegere pentru adolescenta implicată într-o căsătorie destinată să aducă pacea între ţara de origine şi cea de adopţie, cu un rege ale cărui preferinţe pentru favoriţi activau reacţiile homofobe ale supuşilor şi ostilitatea baronilor regatului, pentru tânăra instruită, pasionată de lectură şi de artele frumoase, nevoită să trăiască aproape permanent în campaniile purtate cu o violenţă care eluda chiar regulile minimale ale războiului medieval, sau măcar pentru mama separată brutal de fiicele sale de capriciul regal. Loialitatea supuşilor pare să fi fost mai onestă decât consideraţiile şi suficienţa literaţilor, regina fiind o figură populară printre englezi. Motivaţiile acestei simpatii se regăsesc în personalitatea sa prin excelenţă carismatică, dar şi în conştiinţa fermă a misiunii sale şi a unei atitudini pe care azi am numi-o de responsabilitate socială.

Afirmaţia se probează prin însăşi reconstituirea faptelor şi prin conduita suveranei. Pe durata primului deceniu şi jumătate din domnia soţului său, aceasta l-a susţinut fără rezerve în disputele sale cu facţiunile baroniale şi chiar în litigiile cu rudele sale franceze. În pofida vârstei şi a precarităţii mijloacelor de care a dispus, ea a căutat să- asigure Coroanei o bază de putere în ţară şi parteneriate de succes pe continent, îndeplinindu-şi cu eficienţă rolul predestinat de mediator. Opţiunea pentru exilul în Franţa a fost o soluţie extremă, impusă de preferinţa stranie a regelui pentru membri familiei Spenser şi de imposibilitatea de a coexista cu un regim de teroare şi abuzuri, resimţită dealtfel de majoritatea englezilor. Punctul culminant al carierei politice a reginei Isabella este momentul revenirii în Anglia şi depunerea regelui care prin actele sale de iresponsabilitate, provocase distrugerea propriei familii şi a ţării sale. Invazia organizată în 1326 este o capodoperă a artei diplomatice şi a strategiei militare, dar succesul acestei acţiuni aproape revoluţionare este mai presus de o simplă schimbare de putere, experienţe pe care Anglia Magnei Charta le mai cunoscuse. În primul rând, nu avem de-a face cu o invazie militară propriu-zisă, ostaşii reginei au putut juca mai curând urolul de escortă, ci de un extraordinar transfer de loialitate al locuitorilor de condiţie nobilă sau modestă, care se alătură insurgenţilor.

Calităţile politice ale suveranei s-au manifestat plenar în această situaţie, prin aceea că a plasat noua putere în limitele dreptului civil, ca să cităm expresia celebră a lui Edmund Burke. Consimţământul ţării şi oamenilor bisericii s-a manifestat prin convocarea Parlamentului care, în urma pledoariei episcopului de Herefort, a proclamat depunerea regelui şi încoronarea prinţului moştenitor Edward al III-lea, care urma să domnească sub regenţa mamei sale. Chiar dacă opinia contemporană nu a perceput lucrurile în aceşti termeni, avem de-a face cu o schimbare radicală a raporturilor dintre putere şi societate, aceasta din urmă îşi afirmă dreptul implicit de a cenzura actele guvernării şi conduita monarhului, iar erorile săvârşite de acesta în viaţa publică şi privată sunt de natură să-i anuleze drepturile suverane. Ideea va rămâne în subtextul unor speculaţii teologice ale universitarilor de la Oxford, iar ecourile lor vor contribui la articularea tezelor husite în legătură cu responsabilitatea conducătorilor politici(4).

Anii 1327-1330 delimitează o perioadă relativ confuză a istoriei Angliei, majoritatea autorilor subliniind pierderea suportului public de care a dispus iniţial regenţa, în condiţiile abuzurilor săvârşite împotriva unor foşti inamici şi aliaţi căzuţi în dizgraţie. Istoricul are dificultăţi în a decela responsabilităţile ce revin fiecăruia dintre cei implicaţi sau disponibilităţilor violente ale epocii. Captivaţi de carierele unor bellatores, istoricii ezită să sublinieze faptul că regenta căreia i s-a reproşat atât execuţia fostului aliat Edmund of Kent, nu şi-a trimis supuşii să-şi jertfească vieţile prin Europa, aşa cum o vor face succesorii săi. Chiar şi în situaţia unei legitimităţi precare, iniţiativele Isabellei şi-au păstrat caracterul proactiv şi motivaţiile raţionale. Cu riscul pierderii suportului unor vechi aliaţi, interesaţi mai mult de domenii decât de situaţia statului, regina a pus capăt conflictului endemic cu Scoţia, încheind Tratatul de la Northampton, prin care renunţa la pretenţiile explicite asupra Scoţiei, dar iniţia o politică de alianţe dinastice care va duce pe termen lung la formarea Regatului Unit. Şi alte iniţiative externe au un caracter proactiv şi ar face invidios orice angajat al Foreign Office. Este cazul menţinerii parteneriatului cu factorii de putere din Ţările de Jos, al apropierii de vecinii Franţei şi menţinerea unei bune reputaţii prin achitarea împrumuturilor Coroanei.

În planul politicii interne, regenta a iniţiat o reformă a administraţiei locale în sensul descentralizării şi a căutat să diminueze recursul la violenţă, preferând să aplice rebelilor sancţiuni economice, instrumente adoptate ulterior şi de alţi regi englezi de succes. Politicile noii puteri nu erau însă de natură să-i menţină popularitatea în rândurile aristocraţiei, iar în 1330, o nouă conspiraţie, organizată de această dată în jurul noului rege, provoca arestarea lordului Mortimer, braţul înarmat al regimului şi preluarea de facto a puterii de către suveranul legitim. Parlamentul convocat în grabă lua act de începutul domniei efective a regelui Edward al III-lea, iar Isabella părăsea afacerile publice pentru o viaţă înafara Curţii, rezervată de acum preocupărilor culturale şi religioase. Domnia lui Edward al III-lea, socotit ca unul din cei mai prestigioşi suverani englezi(5) este considerată o revenire la ordinea medievală, a consemnat pagini de glorie militară, pe cât de spectaculară, pe atât de lipsită de urmări.

Unul din locurile comune ale istoriografiei este aprecierea că eşecul pretenţiilor engleze la coroana Franţei, şi acestea iniţiate de Isabella în 1328, a salvat parlamentarismul britanic şi în ultimă instanţă democraţia, care ar fi fost anihilate de regii aflaţi în posesia resurselor continentale. Totuşi, ca să intrăm în jocul unei speculaţii contrafactice, ne putem întreba ce s-ar fi întâmplat dacă regenţa Isabellei s-ar fi consolidat, iar capacităţile sale de negociere ar fi asigurat fiului său succesiunea Capeţienilor? Un răspuns optimist ar presupune că în nord-vestul Europei s-ar fi cristalizat un pol de putere condus de suverani pragmatici, care să asigure o simbioză instituţională şi continuarea sintezei culturale franco-saxone, iar accesul societăţii la treburile publice ar fi grăbit stabilirea antantei politice care a avut un rol atât de important pentru istoria contemporană a Europei. O abordare pesimistă ar afirma că societatea nu era pregătită pentru astfel de soluţii integraţioniste, dezvoltarea instituţională nu ar fi asigurat exercitarea funcţiilor statului, iar luptele dinastice care au afectat cele două regate ar fi destructurat o realitate politică născută pe temeiuri atât de precare.

Concluziile pertinente pe care istoria, statornica învăţătoare avieţii, le oferăpentru aceste evenimente controversate pot fi trei. În primul rând, scrierile şi faptele menţionate, ca şi discursul care le justifică, demonstrează caracterul polisemantic al Evului Mediu, pe care suntem tentaţi să-l apreciem în limitele istoriei de consum,, ca pe o succesiune de intrigi şi cavalcade, fără să avem în vedere oamenii, sentimentele, gândurile şi sensibilităţile lor, multe aflate într-o remarcabilă congruenţă cu ale noastre. . Poate mai important decât această observaţie metodică, biografia domniţei franceze care a strălucit pentru o clipă în iarna vrajbei dintre englezi, oferă suficiente motive pentru a aprecia şi recepta cu pasiune Evul Mediu, timp al violenţelor şi limitărilor de tot felul, dar şi timp al unor femei care s-au putut impune prin calităţile spiritului şi forţa voinţei asupra mediocrităţii placide a contestatarilor mai vechi sau mai noi, care au triumfat în faţa împrejurărilor ostile şi a regulilor unei lumi patriarhale, ajungând să facă istorie şi nu să fie obiectul acesteia. Poate că o astfel de reflecţie se îndepărtează de la rigoarea spiritului critic, dar oferă o mai bună înţelegere a acelor vremuri decât preferinţa pentru relatările esoterice despre Templieri, posesori ai unui business de succes cu Locurile Sfinte şi artizanii primelor crize ale finanţelor statelor medievale, sau despre damnarea unor regi şi dinastii. Nu în cele din urmă, pentru istoricul Evului Mediu, reevaluarea crizei politice din Anglia primelor decenii ale secolului al XIV-lea se justifică nu doar prin oportunitatea de a identifica premisele unor dezvoltări ulterioare, dar mai ales prin permanentul recurs la etica imprescriptibilă prin trecerea timpului, care trebuie să însoţească orice demers de cunoaştere a trecutului mai îndepărtat sau a celui recent.

1. Bernard Voyenne, L’Histoire de l’idée europeéenne, Paris, 1996, p. 23-27.
2. Jean Baptiste Duroselle, Istoria catolicismului, Bucureşti, 2004, p. 136-138..
3. Janine Quillet, Cheile puterii în Evul Mediu, Bucureşti, 2005, p.89-94.
4. Vezi L’Histoire de la pensée médiévale, ed. Bruce Henderson, Cambridge, 2001, passim.
5. Vezi studiul publicat de Vivian S. Galbraith pe această temă, în volumul Nationalism in the Middle Ages, New York, 1973.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.145.64.172