Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Scena si Ecranul



 

Cristian Mungiu şi România profundă

de (18-11-2012)
2 ecouri
text

Cristian Mungiu, „După dealuri”

A vedea filmul lui Cristian Mungiu, „După dealuri” este un act de cultură. Nu este un snobism, aşa cum a sugerat un jurnalist, supărat din cauza etalării în „piaţă” a tot felul de opinii şi care a recomandat o meditaţie în singurătate asupra esenţei lui. Da, aşa este, filmul te îndeamnă la meditaţie şi, cu toate că subiectul se desfăşoară în jurul bisericii, nu este dedicat religiei. Este vorba în primul rând de singurătate, de oameni părăsiţi de soartă care îşi caută alinarea. Unii, ca Voichiţa, una din eroine, în credinţa în Dumnezeu. Alţii, ca Alina, în prietenie, de fapt o singură prietenie. Drama Alinei începe în clipa în care Voichiţa îi spune, „da, te iubesc dar altfel”, sugerând că ea nu mai stă în sufletul ei pe locul întâi, nu mai vrea să plece cu ea în străinătate, şi-a găsit menirea la mânăstire. Nu a fost să fie aşa, până la urmă, aşteptările ei au fost înşelate.

După cum se cunoaşte, filmul a fost inspirat din cazul de exorcizare de la Tanacu, unde victima a murit. Cristian Mungiu trasează calea care a dus la acest final şi care s-ar putea explica prin dictonul bine cunoscut „Drumul spre iad este pavat cu bune intenţii”. Dar nu este numai atât şi aici intervine imaginea României profunde. Cele două tinere, crescute la casa de copii, nu mai au unde să ducă atunci când preotul îi spune Voichiţei că mânăstirea nu este locul potrivit pentru Alina şi că ar trebui amândouă să plece. „Unde să ne ducem?” îl întreabă Voichiţa. Da, cele două fete crescute în casa de copii nu au unde să plece, chiar şi camera unde stătuse Alina înainte de a pleca la muncă în Germania, la o familie care o folosea ca servitoare, a fost dată unei alte fete, şi aşa se întâmplă cu sute de tineri care au împlinit 18 ani şi care devin „homeless”, stau în canale şi consumă droguri. Alina are o boală psihică dar medicul de la spital nu mai vrea să o ţină acolo. „Nu avem locuri, începem renovările, se va odihni mai bine în mânăstire” spune medicul, în pofida protestelor preotului care-şi dă seama că fata ar avea nevoie de tratament. Bineînţeles, medicamentele se cumpără din banii pacientei, spitalului nici nu-i trece prin cap să afle de unde ar avea bani o orfană.

Una după alta se perindă în faţa ochilor imaginile vieţii şi dificultăţilor de zi cu zi ale oamenilor simpli, ale celor care fac parte din România profundă. Sunt episoade mărunte de viaţă reală, dar care, adunate la un loc au devenit factori determinanţi ai soartei fatale a tinerei. Dacă medicul a refuzat să o trateze, poate că rugăciunile o vor ajuta, se gândesc măicuţele şi-i sugerează preotului cele de exorcizare. Permisiunea obligatorie pentru acest procedeu de către un membru al familiei este dată de fratele imbecil al Alinei care nici nu înţelege despre ce este vorba, trăind mai mizerabil decât sora lui. Acesta este ultimul cui simbolic, bătut în sicriul fetei. Despre nivelul de pregătire al măicuţelor, despre credinţa lor în procedeele mistice nici nu mai e cazul să vorbim, credinţă atât de înrădăcinată încât până şi maica stareţă, o fostă asistentă medicală, este de acord cu exorcizarea, deşi ar trebui să ştie că nu va avea efect.

În ultimă instanţă, cine este de vină pentru moartea Alinei? Nu un singur om, nu preotul, atrage atenţia prin întreaga desfăşurare a filmului, Cristian Mungiu. O istorie multiseculară a credinţelor şi superstiţiilor care nu au dispărut nici în secolul călătoriilor spaţiale, un mediu din ce în ce mai puţin prietenos în care oamenii s-au înstrăinat unii de alţii din cauza dispariţiei micilor colectivităţi şi în primul rând a familiei care, la o nenorocire, sărea în ajutor, într-un cuvânt toate tarele procesului pe care îl numim progres. Greşeala este că aruncăm copilul odata cu apa din copaie, deşi proverbul adaugă aici particula „nu”. Ar trebui sa ţinem mai mult cont de înţelepciunea populară. Ea este esenţa unei experienţe de secole.

Nu am mai vorbit despre calităţile artistice ale filmului şi mă rezum să spun că premiile de la Cannes care au recompensat atât pe Mungiu ca scenarist cât şi pe cele două actriţe – Cosmina Stratan şi Cristina Fluture – sunt suficiente să îndemne lumea să se ducă la cinema şi, aşa cum am scris la începutul articolului, să mediteze după aceea.

Preluat cu permisiune de pe situl www.baabel.ro

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Petru Clej: (19-11-2012 la 07:29)

    Doamnă Galambos, puteți vă rog să numiți jurnalistul care a zis că e un act de snobism?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • eva galambos: (19-11-2012 la 18:54)

    Andrei Craciun, un tanar ziarist dealtfel f.talentat de la Adevarul pe care, mi-a spus el,’ l-au enervat tot felul de prostii de pe bioguri, legate de film..

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.167.225.62