Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

România liberă – locul unde mi-am început cariera de jurnalist (III)

de (18-11-2012)
6 ecouri

Aşa cum spuneam în episodul trecut, apropierea alegerilor din 20 mai 1990 însemna pentru mine pregătirea pentru plecarea într-o călătorie în Canada şi Statele Unite, care avea să fie pentru mine un moment de cumpănă în cariera mea de jurnalist. De acest lucru aveam să-mi dau seama însă mai târziu, mai ales după mineriada din 13 – 15 iunie.

Dar înainte de plecare am trăit acele zile de neuitat dinaintea scrutinului, într-un Bucureşti invadat de jurnalişti străini. Mi-aduc aminte că România liberă a scos un număr special de alegeri, un fel de ediţie digest în limba engleză, ideea lui Uli Vălureanu, ziaristul care lucra acolo din 1948, iar acum trăieşte în Israel.

În preziua alegerilor, o suberbă sâmbătă de primăvară, mai mulţi dintre noi am primit teancuri din aceste exemplare ca să le vindem pe stradă. Cred că aveam vreo 100 de bucăţi. Ni s-a cerut să le vindem cu 1 dolar bucata, echivalentul a 100 de lei, preţul de vânzare al ediţiei zilnice a României libere fiind la acea vreme de 1 leu.

Am reuşit să le vând pe toate, căci numărul de străini veniţi special de alegeri era aşa cum am spus mare. Îmi aduc aminte că am vândut 60 de exemplare în vrac cu 36 de dolari unui grup de observatori ai alegerilor veniţi din Statele Unite.

Când m-am întors cu banii în redacţie, înainte să-i predau la casierie, i-am raportat lui Petre Mihai Băcanu că vândusem toate exemplarele primite şi făcusem o reducere de preţ unui cumpărător mare. S-a supărat spunând că ideea era să vedem câte exemplare putem vinde la 1 dolar bucata. Mi s-a părut bizar şi asta era doar una dintre bizareriile lui Băcanu când venea vorba de afaceri, bizarerii care aveau să afecteze mai târziu situaţia financiară a ziarului.

A doua zi, duminică 20 mai, dis de dimineaţă, m-am dus la secţia de votare, la Colegiul Sfântul Sava, unde făcusem ultimele două clase de liceu. Am fost primul la deschidere la ora 6. Am votat nul în alegerile prezidenţiale, unde candidau Ion Iliescu, Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu, din principiu, fiind opus alegerii şefului statului prin vot direct.

La Senat am votat în favoarea unei liste de candidaţi independenţi avându-l în frunte pe directorul onorific al României libere, Octavian Paler, iar la Camera Deputaţilor am votat în favoarea unei liste de candidaţi independenţi, conduse de filosoful Gabriel Liiceanu, urmat de Băcanu.

Avea să fie prima şi ultima oară când votam altfel de cât nul în alegeri din România. După plecarea mea din România am mai votat de vreo două ori, nul de fiecare dată, după care am renunţat să mai votez. Locuiesc în Marea Britanie şi nu doresc să mă pronunţ în vreun fel în alegerile din România.

Am plecat apoi la aeroportul Otopeni de unde am zburat, via Zurich, la Montreal. Era a doua călătorie în străinătate, prima fusese în luna martie în Olanda, pe timp de o săptămână.

Eram invitat al guvernului federal al Canadei, alături de alţi opt jurnalişti – doi din Ceho-Slovacia (un ceh, un slovac), doi din Polonia, doi din Ungaria, unul din Iugoslavia şi unul din Bulgaria.

Am petrecut 12 zile extraordinare – câte patru la Ottawa, Toronto şi Montreal – unde am vizitat principalele instituţii ale statului precum şi mass media, ne-am întâlnit cu politicieni, ziarişti, funcţionari publici, oameni de afaceri.

Am realizat atunci practic ce handicap enorm avea România de recuperat în privinţa democraţiei şi a economiei de piaţă. În orice caz, acea călătorie a valorat mai mult decât toate studiile mele din vremea regimului comunist.

Şi tot acolo am aflat şi rezultatele alegerilor din România. Mă aşteptam la o victorie confortabilă a lui Iliescu şi a FSN, dar proporţiile strivitoare – 85%, respectiv 66% – au fost chiar şi pentru mine şocante.

După 12 zile în Canda, am mai petrecut o săptămână de vacanţă în Statele Unite, la New York, Boston şi în Connecticut. Și aici am avut ocazia să vizitez locuri memorabile, printre care Universitatea Harvard şi Universitatea Rutgers (vecina Universităţii Princeton), primul meu contact cu elita universitară americană.

M-am întors în România, unde am ajuns, după o escală de o zi la Zurich, pe 9 iunie, plin de idei noi şi gata să împărtăşesc cititorilor ziarului România liberă experienţa extraordinară din Canada şi Statele Unite.

Din păcate, peste doar patru zile orice iluzii mai aveam despre un progres rapid al României către normalitate aveau să fie spulberate de Mineriada din 13 – 15 iunie 1990. Dar despre asta în episodul următor.

(Va urma)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Lyz Taylor: (21-11-2012 la 02:43)

    O saga incantatoare spre cunoastere a perspectivei unor noi cai de urmat, socul pozitiv al intalnirii cu diverse aspecte ale „Occidentului”. O initiere a cat poate fi de diferita viata de ceea ce a fost indoctrinata toata generatia noastra. Calatoream fara probleme in lagarul socialist (oare de ce i se spunea „lagar”?!), iar ceea ce se petrece dincolo de Cortina de Fier aflam de la posturi de radio „subversive”, filme video, carti, povestiri, ajunse ilegal in tara.

    Ca la fiecare dintre cei care au parasit Romania la un moment dat dupa revolutie, Domnul Clej ne descrie cu multa deschidere si sinceritate impactul simtit in vizitarea unei lumi noi… In privinta lui Petre Mihai Bacanu am avut o surpriza neplacuta citind randurile de mai sus. La vremea aceea era privit si era citit ca un „idol” si defapt el era un om meschin si fara initiativa economica. Realitatea este mai complicata decat pare la prima vedere…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • Rodica Grindea: (21-11-2012 la 05:55)

    Mă asociez aprecierilor d-tale, Lyz Taylor. Aș avea de adăugat că această serie de articole este un model al modului în care descrierea traseului personal al unei evoluții profesionale poate aduce un plus de valoare adăugată dezbaterilor de ACUM. În ce mă privește, cred că trebuie să-mi mai revizuiesc „miorlăielie” atunci când îmi exprim gândurile și sentimentele personale, în orice chestiune în discuție. Și pt. asta cred că datorez mulțumiri d-lui Clej. Cât despre surpriza neplăcută pe care ai încercat-o cu privire la comportamentul lui Petre Mihai Băcanu, nu știu ce vârstă ai, dar eu… cu cultura clasică! De aceea, citez din memorie o celebră frază din romanul lui Maupassant „O viață”: „Uneori, plângem ca după morți după iluziile noastre”. Da, da, râdeți de mine, d-le Clej, poate și d-ta, Lyz Taylor, dar să știți că nu mă supăr!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 2

  • George PETRINEANU: (21-11-2012 la 06:13)

    Lyz Taylor: Petre Mihai Bacanu … era privit si era citit ca un “idol” si defapt el era un om meschin si fara initiativa economica.

    As zice fereste-ma Doamne de idoli… De fapt, imi sare mai mult in ochi, acum, nu in 1990, cand existau scuze, ca in societatea romaneasca multi continua sa creada/spere orbeste si cu disperare in solutii de la idoli. O a doua obsesie este aprecierea dupa CV, unde cel mai nostim este cand descoperi facultati si doctorate la ,,legatura” (ca patrunjelul in piata) la persoane care abia depasesc 30 ani. Am ceva cu idolii? Da, in situatia cand fiindu-le subaltern nu poti discuta cu ei.

    As fi curios sa stiu mai multe despre Paler, asa cum era el in spatele culiselor. Mi s-a parut ca moartea lui a fost marcata de o tacere profunda – a fost ca si cum nimeni nu l-ar fi regretat, in timp ce unii barzi s-au ales cu statui.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 3

  • Tania Iancu: (21-11-2012 la 11:30)

    Citesc cu interes acest serial. Mă interesează opinia d-lui Clej despre acea perioadă la România Liberă. Acest cotidian era singurul pe care îl mai citeam înainte de 1990, pentru că avea și câteva altfel de articole decât discursurile „tovarășului”. Era foarte puțin, dar era „altceva”. Domnul Băcanu scria la rubrica „Faptul Divers”. Nu era nimic special, sau subversiv. Am avut surpriza să aflu după decembrie ’89, că dl. Băcanu a fost în stare să gândească și să conducă un grup care să facă acel act de curaj, ceea ce l-a ridicat mult în ochii mei, de cititor. Faptul că nu se pricepea la afaceri nu mi se pare ceva anormal. Nu oricine poate fi la fel de competent în mai multe domenii. Îmi pare rău de ziar. Voi urmări în continuare povestea lui.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 2

  • Christina Vlad: (25-1-2014 la 15:58)

    La multi ani astazi domnului Petru Clej !

    http://youtu.be/a3MgQqT3uHY

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • CHARLIE: (25-1-2014 la 19:26)

    D-le Clej! Este interesant de citit dontr’o perspectiva quasi-istorica inceputurile si sfarsitul democratiei in Romania. De la „revolutia” din ’89 mai curand coup d’etat pana la mineriada in cateva luni mai tarziu. Privind de departe mi se pare ca multe iluzii au fost spulberate cand s’a instaurat „fripturistul” traditional in Romania. Oare vedeti o iesire potentiala din mocirla? Mi se pare mai curand ca multi se vor obisnui ca este „a way of life”. M’as bucura daca n’am dreptate.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.167.225.62