Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Hiroşima şi iertarea (I)

de (26-8-2012)
28 ecouri
text

Februarie 1945, debarcarea forţelor US pe mica insulă Iwo Jima, la 1’200 km de Tokio; pierderi US: 7’000 morţi şi 20’000 răniţi, pierderi japoneze: 20’000 de morţi

Anul acesta nu s-a vorbit mult despre bombardamentele de la Hiroşima şi Nagasaki: este normal, nu a fost o aniversare rotundă. Următoarea aniversare rotundă – a 70-a – a va avea loc abia peste trei ani. Ca şi până acum, cu această ocazie se va vorbi desigur despre nebunia iresponsabilă care a fost acest bombardament, despre martiriul Japoniei, despre necesitatea interzicerii armelor nucleare, etc.

M-am interesat de subiect mai îndeaproape pentru că am ajuns să-l abordez în discuţiile pe teme politice pe care le port de câţiva ani, intermitent, cu un coleg (în prezent fost coleg) de serviciu. Nici unul dintre noi nu este istoric de profesie, aşa că a trebuit să ne informăm, dar fiecare dintre noi avea deja o oarecare idee, sau mai bine zis impresie, despre subiect.

Argumentele tradiţionale împotriva bombardamentelor de la Hiroşima şi Nagasaki sunt în esenţă urmatoarele:

    1. La ora aceea Japonia nu mai putea câştiga războiul;

    2. Cel puţin în cazul Nagasaki bombardamentul era inutil, deoarece japonezii au semnalizat acceptarea capitulării;

    3. Au existat alternative neutilizate de a pune capăt războiului;

    4. Numărului potenţial al victimelor în cazul continuării războiului cu mijloace convenţionale a fost supraevaluat;

    5. Utilizarea bombelor atomice împotriva unor ţinte civile nu poate fi în nici un fel justificată din punct de vedere moral; este o crimă de război.

Înainte de a examina pe rând aceste argumente este utilă o trecere în revistă a situaţiei militare şi politice din iulie 1945.

Războiul între Germania şi Aliaţi se termină în luna mai 1945, prin capitularea totală şi necondiţionată a Germaniei, capitulare semnată pe 8 şi 9 mai. Pe al doilea teatru de război, cel din Oceanul Pacific, luptele înverşunate continuau. Războiul Pacificului începe de fapt în 1931, când Japonia, o dictatură militaro-imperială, a atacat şi ocupat Manciuria (nord-estul Chinei). În 1937 Japonia atacă China cu intenţia de a o cuceri în întregime. În sfârşit, spre finele anului 1941, Japonia invadează Thailanda, Malaiezia şi bombardează baza navală americană de la Pearl Harbor (Hawaii, posesiune SUA în Pacific). Coreea fusese deja cucerită mai înainte (1910). Urmează Filipinele, Hong Kong, Singapore, Birmania.

Regimul de ocupaţie japonez era deosebit de brutal, atât faţă de civili, cât şi faţă de prizonierii militari. Se apreciază că numărul victimelor (morţi) militare a fost de 6 milioane, din care 2 milioane japonezi, precum şi peste 25 de milioane de victime civile, din care 1 milion de japonezi. Numărul răniţilor – este de obicei de 3-4 ori mai mare ca cel al morţilor.

Coaliţia anti-japoneză constituită după atacul de la Pearl Harbor cuprindea SUA, Anglia, Australia, Olanda, Canada, China, Noua Zeelandă. URSS i s-a alăturat pe 9 august 1945.

Să luăm acum la rând argumentele de mai sus. Fapte suplimentare relevante le voi aminti pe măsura necesităţilor.

1. „La ora aceea Japonia nu mai putea câştiga războiul”

Aşa este. Aviaţia şi flota japoneză nu mai puteau face faţă Aliaţilor. Guvernul japonez înţelegea că nu mai poate câştiga războiul, dar nu avea de gând să capituleze, deoarece a adoptat politica „luptei până la ultimul om”, care corespundea noţiunii japoneze de onoare militară. Japonia mai avea circa 2 milioane de soldaţi şi un potenţial de mobilizare de 4 milioane. De asemenea, peste 20 de milioane de civili au fost îndoctrinaţi să se opună „ocupanţilor” prin orice mijloace, în ideea că vor fi oricum masacraţi de aceştia. Deci guvernul japonez ştia într-adevăr că nu mai putea câştiga războiul, dar era decis să piară împreună cu poporul, cauzând astefel Aliaţilor un maxim de pierderi. Este o tactică pe care a încercat-o şi Hitler în ultimele luni de război, dar nu i-a reuşit – germanii nu l-au urmat în număr suficient, drept pentru care a declarat că „poporul german s-a dovedit nedemn de un aşa mare conducător…”.

Oricum, în urma bombardamentelor aliate masive, sute de mii de civili japonezi au murit (de exemplu în Tokio şi Okinawa).

2. „Cel puţin în cazul Nagasaki bombardamentul era inutil, deoarece japonezii au semnalizat acceptarea capitulării”

Cei care au semnalizat dorinţa de a negocia o pace au fost doar nişte oameni de afaceri şi funcţionari japonezi minori. Însuşi guvernul Japoniei nu era unanim nici după Hiroshima: civilii din guvern ar fi fost dispuşi să încerce să negocieze o capitulare, dar militarii şi împăratul refuzau. De fapt aliaţii insistau asupra unei capitulări necondiţionate, dezarmare şi judecarea drept criminali de război a militarilor superiori şi a împăratului. Chiar şi după primul bombardament atomic nimeni nu a acceptat aşa ceva în numele guvernului şi a împăratului. Pe de altă parte, Aliaţii insistau, pentru că voiau să se asigure că militarismul japonez, care a făcut ravagii încă de la începutul secolului XX, nu va mai putea reînvia.

3. „Au existat alternative neutilizate de a pune capăt războiului”

Aici se invocă următoarele alternative: aşteptarea intrării în război a URSS, o demonstraţie a puterii bombei pe un teritoriu nelocuit sau asupra unui obiectiv pur militar, convorbiri de pace prin intermediari, condiţii de capitulare mai puţin stringente, continuarea războiului cu mijloacele convenţionale de până atunci.

Să le examinăm. Cum aviaţia şi flota japoneză erau deja practic distruse, pentru ocuparea teritoriului ţinut de japonezi trebuiau cucerite rând pe rând zecile, dacă nu sutele de insule pe care se găseau încă milioanele de militari japonezi. Pierderile zilnice ale Aliaţilor erau deja de 2-3000 de militari. Dacă se trecea la asaltul insulelor, pierderile probabile ale Aliaţilor ar fi fost de mai multe sute de mii până la un milion. Privitor la slăbirea condiţiilor de capitulare – după Nagasaki, Aliaţii(!) au cedat într-un punct important – răsturnarea şi judecarea împăratului. O demonstraţie a puterii bombei? Toate indiciile arată că nu ar fi ajuns, şi apoi americanii nu aveau decât două (dar asta n-o ştiau decât ei…), aşa că nu puteau să-şi permită variante cu rezultat foarte îndoielnic.

Privitor la intrarea în război a URSS – istoria este foarte interesantă şi ea. Ruşii au promis (Ialta, februarie 1945) că intră în război pe teatrul Pacificului „la cel mult trei luni după capitularea Germaniei”. Ei nu şi-au asumat obligaţii concrete, cantitative, privitoare la trupele ce vor fi angajate, la armament, sau zone geografice. Cu pierderile imense pe care le-au avut cu Germania – peste 10 milioane de morţi – era îndoielnic că vor fi dispuşi la alte sacrificii importante, care ar fi fost inevitabile dacă s-ar fi implicat în cucerirea insulelor.

Fapt este că URSS a declarat război Japoniei pe 9 august 1945 la primele ore, adică literalmente în ultima clipă în raport cu obligaţiile asumate, şi două zile după Hiroşima, ceea ce creează neplăcuta impresie că au venit doar ca să se înfrupte din cadavru. Ceea ce au şi făcut: Manciuria (cedată Chinei comuniste), Coreea (nordul cedat unui guvern comunist), părţi din Sahalin, şi Insulele Kurile, etc. Ce alte isprăvi au mai făcut în Manciuria se poate citi aici.

Japonia a acceptat să capituleze când, la câteva zile după Nagasaki, împăratul a spus militarilor „acum ajunge!” şi a înregistrat declaraţia de capitulare, pentru a fi difuzată a doua zi, pe 15 august. Dar un grup de militari a încercat o lovitură de stat atacând Palatul Imperial şi intenţionând să suspende dinastia imperială; complotul a fost dejucat. În cele din urmă, cele două bombe, plus ofensiva rusească în Manciuria, au permis Japoniei să poată să capituleze fără să-şi „piardă faţa”.

Au mai rămas de discutat două din cele cinci argumente: că numărul victimelor aliaţilor în cazul continuării războiului contra Japoniei cu mijloace convenţionale a fost mult exagerat şi apoi argumentul etic: utilizarea armelor nucleare în 1945 a fost o acţiune imorală, un genocid. Dintre toate argumentele, cel privitor la moralitate este fără îndoială cel mai important; aş spune chiar că este singurul important. Dar astea, precum şi câteva indicaţii bibliografice, le las pentru a doua parte a acestui articol.

Partea a doua: aici

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Sfartz Pincu: (27-8-2012 la 12:11)

    „Memento mori” !! Este excelentă ideea de a reaminti tinerilor de azi, şi nu numai, cu ce sacrificii s-a obţinut firava democraţie de azi ! Bine documentată scurta istorie a războiului cu Japonia !

    Există câteva observaţii, care merită să fie aduse în discuţie.

    1. URSS a participat activ în războiul din Manciuria, în 1839 1939, unde s-a remarcat colonelul Jukov, prin câştigarea unei bătălii grele cu Japonezii, la Holchin-Gol,pentru care a primit 1-ul titlu de Erou a URSS (din cele 4)

    2. Fanatismul samurailor japonezi, mai atroce decât al fundamentaliştilor terorişti de azi, nu oferea nici-o şansa de câştig pe teritoriul japonez.

    3. Declaraţia de război, făcută Japoniei de URSS, era o simplă formalitate, URSS era oricum în război cu Germania şi axa Berlin-Tokio, în mod implicit.

    4. URSS a respectat obligaţiile asumate faţă de Aliaţi, într-o măsură mult mai mare decât Aliaţii faţă de URSS.Se ştie cât a insistat,Stalin faţă de Aliaţi, să deschidă al 2-lea front în Apus, şi cât au tergiversat Aliaţii, această acţiune,care ar fi diminuat semnificativ pierderile ruseşti.

    5. Inexplicabilă cedarea faţă de pretenţia japonezilor să-l ierte pe Împărat, în timp ce la aceleaşi fapte criminale, Hitler s-a sinucis,iar Hiro-Hito, a trăit mai departe, bine-mersi !

    În concluzie, Japonia a meritat bombardamentul atomic, care e nimic faţă de crimele comise de ei în întreagă Asie!!

    Aviz amatorilor de bombardament nuclear (asupra Israelului, de ex.), e distanţă mare între 20 kilotone TNT, şi 100 megatone ale bombelor de azi !

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 4

  • Lucian Herscovici: (27-8-2012 la 10:58)

    Stimate domn, va amintiti de filmul „Godzila”? Dar de volumul de poezii „Surasul Hirosimei” de Eugen Jebeleanu? Problema pericolului distrugerii civilizatiei, ca si a relatiei intre criminal si victima. In plus, ma intreb daca lupta nu era intre culturi: europeana si japoneza. Soldatii occidentali (si chiar si cei rusi) erau pusi in fata unor soldati japonezi educati ca „samurai”, care trebuiau sa lupte pana la moarte pentru apararea unui crez religios, fanatic, dar nu de natura ideologica fanatica, ci religioasa est-asiatica. Mi se pare ca la inceputul anilor 60 a fost gasit un asemenea soldat japonez care pierduse legatura cu armata japoneza, era izolat intr-o insula si continua sa creada ca trebuie sa reziste in fata dusmanilor. Era si ideea superioritatii japoneze, generata de multe secole de izolare intentionata, de o cultura si o religie complect diferite. Acel ultim soldat japonez izolat, care traise ani dearandul astfel, nu credea ca razboiul s-a terminat demult; el a fost numit „ultimul samurai”. Imi amintesc o scena dintr-un film in care un soldat japonez striga la un american civil:”Nu-ti plac japonezii, americanule, hai?” Faptul ca mentionati razboaie de cucerire prealabile duse de Japonia, inclusiv in 1910, sau in 1931, nu inseamna ca ele faceau parte din cel de al doilea razboi mondial, ci o parte a luptelor din Orientul Indepartat. Dar am putea incepe chiar de mai inainte. Incepand din secolul al 16-lea, Japonia nu avea legaturi cu strainii, cu exceptia negustorilor olandezi. Era rezultatul faptului ca negustorii portughezi incepusera sa faca eforturi pentru raspandirea catolicismului in Japonia. Deschiderea a fost in „Era Meidji”,in secolul al 19-lea, cu forta, dupa care a urmat progresul economic fulgerator al Japoniei, transpus insa peste civilizatia japoneza, dezvoltata in conditiile de izolare de cateva secole, pe baza vechilor traditii. Va amintiti de pagode de kimono, de harakiri? Si, daca vreti sa incepeti analiza istorica cu anul 1910, al cuceririi Coreei, as propune sa luati in considerare alte doua aspecte: razboiul ruso-japonez, cu cinci ani mai inainte, cand Japonia a biruit Rusia, a patruns in zona de influenta rusa din China si a anexat sudul insulei Sahalin si insulele Kurile. Tot timpul Rusia vorbea despre aceasta infrangere ca despre o rusine nationala, adaugand ca fortareata Port-Arthur (daca nu ma insel) a fost predata de „un tradator neamt, Stoessel”, lucru afirmat si in perioada sovietica. Era expansionismul japonez de tip est-oriental pe de o parte – si dorinta de revansa a Rusiei (apoi a URSS) pe de alta parte. Poate ca participarea URSS la razboiul din Extremul Orient a fost o consecinta a acestui aspect. Era si dorinta sovietica devenita nationalista velicorusa a recuperarii teritoriilor pierdute la inceputul secolului 20. Ca si in Europa est-centrala! Dar luati in considerare si participarea Japoniei la primul razboi mondial, de partea Antantei si nu a Germaniei. Deci este alta situatie, dupa cucerirea Coreei in 1910, desi tendinta Japoniei era aceeasi: ocupare de teritorii in zona Pacificului, a Extremului Orient. Antanta a sperat in ajutor militar japonez in Europa, dar nu l-a primit: Japonia a vrut doar sa foloseasca ocazia pentru a ocupa concesiunile germane din China. Ulterior Japonia si-a schimbat aliatii, dar nu tendinta. Nici in cel de al doilea razboi mondial ea nu s-a indreptat spre Europa, ci a cautat sa foloseasca ocazia pentru expansiunea teritoriala in zona Pacificului. Desigur, se poate vorbi despre razboaiele duse de Japonia ca despre o continuitate spre expansiune teritoriala, dar cu aliati diferiti, ca un fel de participare anexa atat la primul, cat si al cel de al doilea razboi mondial, dar nu directa pe teritoriul Europei. In privinta factorului moral al aruncarii bombei atomice, el ramane o problema. O crima, care a impiedicat alte crime, deci o crima facuta pentru prevenirea altei crime, ramane o crima? Pe langa faptul ca, din punct de vedere victimologic, intrebarea este daca e vorba de o crima sau cu adevarat de o monstruozitate. Desi, bineinteles, aliatii isi puneau problema salvarii soldatilor lor si a incheierii definitive a razboiului. Imi amintesc si de filmul „Hiroshima, mon amour”.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (27-8-2012 la 15:36)

    @Pincu Sfartz

    Mulţumesc pentru comentarii. Iată câteva observaţii:

    – Nu ştiu dacă democraţia de azi din Japonia este firavă, adică fragilă

    – Pct. 3. Declaraţia de război făcută de URSS Japoniei: nu era formală, era necesară pentru că declaraţiile de război sunt de la stat la stat, iar nu de la stat la alianţă, etc.. În plus, era vorba ca în trei luni URSS să înceapă operaţiunile militare şi nu doar să declare război

    – Pct. 4. nu ştiu ca Aliaţii să-şi fi asumat obligaţii faţă de URSS cu privire la al doilea front; faptul că Stalin voia… sigur că voia! Şi nu ştiu de ce trebuie să prefere Aliaţii să aibă ei pierderi, şi nu URSS. De altfel, pe Stalin îl dureau pierderile URSS mult mai puţin decât pe Aliaţi pierderile ale lor…

    – Pct. 5. Nu, abandonarea dorinţei de a judeca împăratul pentru crime de război nu este deloc inexplicabilă. Deşi Hirohito era implicat în toate hotărârile politice şi militare importante, Aliaţii au făcut-o pentru a grăbi capitularea Japoniei, capitulare care nu se întrezărea nici la câteva zile după Nagasaki. Voi reveni cu amănunte în partea a doua a articolului. Nu uitaţi că luptele continuau şi în fiecare zi mureau mii de oameni.

    – „Japonia a meritat bombardamentul atomic” Nu, acesta nu a fost o răzbunare.

    – Referitor la război just/nejust: discut asta în partea a doua (dacă nu uit…), dar: URSS nu a dus un război just, şi nici Antonescu, chiar înainte de Nistru

    @Lucian Herşcovici

    Domnule Herşcovici, mulţumesc pentru explicaţiile privitoare la mesajele celor două opere. Sunt interesante, eu nu-mi mai aminteam lucrurile atât de amănunţit, dar tot nu sunt lămurit în ce mod aceste mesaje afectează cele scrise de mine în articol.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (27-8-2012 la 12:07)

    Domnule Herşcovici, mulţumesc pentru completările interesante, în special privind cuceririle Japoniei anterioare anului 1910. Eu mi-am propus să fiu succint, însă am dorit să furnizez cel puţin câteva elemente privitoare la mai vechia politică imperialistă şi cotropitoare a Japoniei. Am făcut-o pentru că această politică a contribuit la insistenţa Aliaţilor asupra unei capitulări totale, incluzând o demilitarizare radicală.

    Asupra aspectului etic o să revin în partea a doua, aşa că nu comentez deocamdată acele observaţii ale dv.

    Alte câteva observaţii de-ale dv. nu le-am înţeles, de exemplu referinţele culturale ca „Godzila”, „Surâsul …”, etc. Vă rog să precizaţi. Toate aceste lucrări îmi sunt cunoscute, dar nu ştiu ce aţi dorit să spuneţi amintindu-le.

    Dacă aveţi obiecţii (exceptând deocamdată pe cele etice), vă rog să le precizaţi.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • Petru Clej: (27-8-2012 la 12:23)

    Interesant ce aflu din comentarii. Că în 1839 exista URSS care pe deasupra mai era și în război cu Japonia, căreia în mod inexplicabil nu i-a declarat război decât la 8 august 1945, la trei luni de la capitularea Germaniei din Europa, așa cum se stabilise la Yalta în luna februarie a aceluiași an. Mai aflu și că Hiro Hito era un Hitler al Japoniei deși nu deținea practic niciun fel de putere executivă.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 3 Nu-mi place 6

  • Sfartz Pincu: (27-8-2012 la 12:34)

    Stimate Domnule Herscovici ! Intrebarea Dvs. pur retorica, daca „o crima justifica alta crima” are un singur raspuns. Exista razboaie juste (justificate) si injuste (de agresiune).
    Japonia nu a dus niciodata un razboi just ! Germania nu a dus un razboi just (in pofida evertismentului lui Bismark „nu luptati contra slavilor” !!). Antonescu nu a dus un razboi just,dincolo de Nistru !
    URSS a dus un razboi just de aparare a Patriei ! Anglia a dus un razboi just contra nemtilor. Israelul a dus razboaie juste !!
    Gena criminala din ADN este un atribut individual,si devine colectiva, doar prin ideologie fascista.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 4

  • Petru Clej: (27-8-2012 la 12:44)

    Cine decide care război e just și care nu?

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 3 Nu-mi place 3

  • Lucian Herscovici: (27-8-2012 la 13:45)

    Domnule Leibovici, ideea filmului japonez „Godzila” este: sa nu apara o noua Godzila, recte o noua bomba atomica. Va amintiti scenele dezastrului? Cum Godzila, monstrul, darama turnul de televiziune cu laba, iar ziaristul care transmitea transmite: Va spun un ultim adio! Orasul era distrus, lumea apocaliptica, totul arata ca dupa dezastrul de la Hiroshima si Nagasaki, Era parca sfarsitul civilizatiei sfarsitul lumii. Monstrul Godzila insusi iesise din mare dupa mii de ani, pentru ca fusese starnit de bomba atomica si adusese si el o continuare la distrugerea civilizatiei umane. Va amintiti cuvintele doctorului Seriwaza, care isi pierduse un ochi in razboi si apoi descoperise un lichid care producea dizolvarea tuturor vietatilor? In cele din urma, prietenii lui, perechea Ogata si Emiko, il conving sa imprastie acest lichid in Golful Tokyo, acolo unde era salasul Godzilei. Dar el insusi se sinucide, ramane in apa si ii spune lui Ogata: Ramai cu Emiko! Ce afirma el? La inceput: acest monstru nu trebuie sa-l ucidem, ci sa-l studiem. Apoi insa accepta, dar spune ca este pericolul distrugerii civilizatiei. Inainte de coboara ca un scafandru in Golful Tokyo, Seriwaza distruge tot laboratorul lui, arde toate hartiile si ii spune lui Ogata ca nu vrea sa lase hartiile in mana diavolilor. Este vorba de teama ca cercetarile lui, facute pentru binele omenirii, vor fi folosite de oameni inconstienti si razbunatori pentru distrugerea ei.Este, cred, socul multor japonezi dupa cel de al doilea razboi mondial si aruncarea bombei atomice. Multi japonezi au vazut infrangerea in razboi cu sportivitate; ulterior, americanii au ajutat la refacerea economica a Japoniei. Apropos, nu numai japonezii, ci si cel care a aruncat bomba atomica, colonelul american Paul Tibbets, comandantul flotilei areiene „Enola Gay”, a fost socat si in cele din urma s-a sinucis. Am avut ocazia sa conversez cu un fost soldat evreu american care a participat la razboiul din Extremul Orient. Mi-a spus ca daca nu ar fi fost aruncata bomba atomica, probabil ca el nu ar fi supravietuit, nici colegii lui de regiment. Dar totusi povestea cu durere despre consecintele aruncarii bombei atomice, umane si morale, nu numai despre consecintele militare calculate la rece.
    Despre volumul „Surasul Hiroshimei”, poezii de Eugen Jebeleanu, pot sa va spun ca l-am citit in copilarie si m-a impresionat mult, Citez din memorie din cateva poezii. „Iertare Hiroshima/Iertare pentru orisice privire/Ce-oricat ar fi de mangaioasa, doare” (Iertare Hiroshima). „Noi suntem mici si ni-este teama tare./Unde-i cararea, doamna invatatoare? (Glasul copiilor prefacuti in cenusa). „Nu pot sa fiu prieten cu tine-n veci, nu pot/Mi-ar creste, dac-as face-o, lungi ghiare, aspru bot/… Si-n loc de maini mi-ar creste apucatoare cleste” (Glasul japonezului). Cineva a afirmat odata ca aceste poezii au fost scrise sub influenta regimului comunist antiamerican. Dar nu cred, nu pot sa cred. Sunt prea sensibile, iar evenimentul este prea tragic. Poate ca au murit mult prea multi japonezi care nu erau nici razboinici, nici samurai, ci oameni buni, care sufereau ca si noi, care gandeau altfel…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Cornelia C.: (27-8-2012 la 15:14)

    @ Domnule Herscovici, o observatie totusi se impune, la sensibilul dvs. comentariu: Paul Tibbets o fi fost socat, dar a murit de batranete la 92 de ani. E greu sa-i reposezi insa ceva – era soldat si a executat un ordin, nebanuind probabil ca acel ordin avea sa schimbe cursul istoriei…

    In rest, ce-ar mai fi de spus? ”Razboiul e urat de mame!”

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Sfartz Pincu: (27-8-2012 la 23:41)

    Stimate Domnule Petru Clej !
    1. Scuzaţi eroarea de tipar,evident e vorba de 1939 şi nu 1839 !
    2. Dar fără declaraţii de război, luptele de la granita Manciuria-Mongolia, între trupele Japoneze şi cele ruseşti au avut loc,şi Japonezii,au mâncat o bătaie straşnică,şi au fost nevoiţi să se retragă cu coada între picioare ! Aşa cum am mai spus, geniul strategic al lui Gh.K.Jucov , s-a descoperit, in acele lupte !
    Este adevărat, nu a existat o declaraţie de război, URSS-Japonia. Dar a existat un avertisment oficial al guvernului sovietic, dat Japoniei,că dacă Japonia va ataca Mongolia, URSS va interveni în forţă, întrucât avea un TRATAT de prietenie şi ajutor reciproc cu Republica Mongolia !
    Japonia ocupase deja Manciuria, şi nu a ţinut cont de avertismentul sovietic şi a atacat Mongolia de sud, trecând răul Holhin-Gol.
    3. Dacă credeţi că Hiro=Hito era un îngeraş nevinovat (toate atrocităţile comise de armata japoneză, au fost în numele lui),care nu merita să fie spânzurat,opinând pentru gradarea râului mai mare a lui Hitler în raport cu Împăratul,este părerea Dvs. şi o respect.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (27-8-2012 la 23:57)

    Domnule Sfartz, Hirohito n-a fost un îngeraș, dar comparația cu Hitler este elucubrantă.

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 2 Nu-mi place 4

  • Anton Constantinescu: (28-8-2012 la 14:58)

    Filmele documentare realizate in SUA au prezentat urmatoarea situatie: nici dupa lansarea bombei de la Nagasaki militarismul japonez nu s-a resemnat. De fapt a avut loc „un puci” in care ei au incercat sa puna mana pe declaratia de capitulare citita de imparatul Hirohito. Numai faptul ca unii au prevazut un asemenea deznodamant si au ascuns foarte bine inregistrarea audio a dus la posibilitatea terminarii razboiului. In timpul acestui puci au fost ucisi mai multi militari japonezi. Asa ca varianta care se refera la faptul ca oricum Japonia ar fi capitulat este incorecta. Generalii japonezi voiau sa distruga inregistraea radio de capitulare. Pentru acest eveniment au ramas documente filmate, nu numai declaratii si marturisiri ulterioare.

    In al doilea rand, au fost prezentate si planurile americane de invadare a Japoniei de catre armata americana cu toate evaluarile preliminare ale pierderilor. Se pare ca evaluarile acestea erau deficitare…in minus, nu in plus.

    In al treilea rand au fost prezentate si schingiuirile la care au fost supusi atat chinezii cat si coreenii de catre armata japoneza. Schingiurile au fost groaznice si nu cred ca exista termeni comparativi pentru groaznic, dar in plus, japonezii au recurs si la „masuri suplimentare”, ca de exemplu prostituarea in masa a femeilor din Coreea. Nici astazi nu s-a inchis aceasta rana in relatiile nipono-coreene! In cultura asiatica, prostituarea fortata in masa a unui popor a fost considerata mai rea ca moartea.

    De fapt, chiar si dupa violarea in masa a femeilor germane din Berlin, la ordinul lui Stalin (care a hotarat ca nici unei femei germane sa-i fie permisa incuierea usilor casei sale, dupa victoria armatei rosii), cel putin doua milioane de femei germane violate au decis acelasi lucru: ca e mai bine sa se sinucida decat sa mai traiasca dupa acest act.

    Concluziile mi s-au parut foarte bine documentate. Este clar ca lansarea bombelor atomice in Japonia a salvat milioane de vieti umane.

    De altfel a fost prezentata si reactia „de placere” a imparatului Hirohito la faptul ca japonezii au fost tratati bine si nu au fost umiliti la formalitatile de pace.

    „Daca invingatorii ar fi fost ai nostri, nu stiu ce s-ar fi intamplat”, a declarat un general japonez dupa razboi.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 1

  • Petru Clej: (28-8-2012 la 15:17)

    De fapt, chiar si dupa violarea in masa a femeilor germane din Berlin, la ordinul lui Stalin (care a hotarat ca nici unei femei germane sa-i fie permisa incuierea usilor casei sale, dupa victoria armatei rosii), cel putin doua milioane de femei germane violate au decis acelasi lucru: ca e mai bine sa se sinucida decat sa mai traiasca dupa acest act.

    Să înțeleg că două milioane de femei germane violate s-au sinucis? Care este sursa acestei informații?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 4

  • Sfartz Pincu: (28-8-2012 la 23:41)

    Punctul Dvs. de vedere, Stimate Domnule Constantinescu, l-am exprimat şi eu, şi deaceea consider că Domnul Alex.Leibovici, ar putea să pună semnul de întrebare la titlul articolului său, bine făcut şi plin de învăţăminte !!
    Nimeni nu poate şti ce era în capul lui Stalin, o mare personalitate cu 2 feţe, una de salvator al Patriei, cealaltă de criminal la un grad superior lui Hitler şi Hiro-Hito.Poate că, Stalin s-a gândit să scape pe nemţi de gena militarismului, schimbând întreaga rasă germanica în una pe jumate slavă !! Sau mai probabil, nemulţumit de câştigarea doar a unei părţi din Germania, a spus.cum spun ruşii: „Йоб вашу мать!!”.
    Este nebunesc gestul său de a ucide proprii militari, grav răniţi, pe o plajă din Extremul Orient, spunându-le că îi trimite la recuperare !!! .
    Domnule Petre Clej, Hitler nu a omorat personal pe nimeni! La fel ca Hiro-Hito, a indemnat la crima.Justitia pedepseste, atat crima cat si indemnul (sau tolerarea) crimei.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (29-8-2012 la 00:50)

    Domnule Petre Clej, Hitler nu a omorat personal pe nimeni! La fel ca Hiro-Hito, a indemnat la crima.Justitia pedepseste, atat crima cat si indemnul (sau tolerarea) crimei.

    Asta e din categoria „PIB-ul Albaniei a crescut în trei ani de la 200 la 3500 USD”. E o diferență uriașă între „din ordinul lui Hitler” și „în numele lui Hirohito”.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 2

  • Anton Constantinescu: (29-8-2012 la 09:31)

    Informatia legata de sinuciderile in masa ale femeilor in Germania dupa violurile ordonate de Stalin a fost furnizata de documentarele privind istoria celui de-al doilea razboi mondial prezentate pe canalul de istorie al tv americane, dar ea poate fi regasita in multe alte locuri, ca: „Stalin’s army of rapists: The brutal war crime that Russia and Germany tried to ignore”

    Read more: http://www.dailymail.co.uk/news/article-1080493/Stalins-army-rapists-The-brutal-war-crime-Russia-Germany-tried-ignore.html#ixzz24wQCV7pZ

    S-a avansat cifra de doua milioane numai pentru Berlin, dar ea este cu mult mai mare daca se considera si ceea ce s-a petrecut in alte orase germane.

    Faptul ca aceste violuri in masa au fost in realitate una din urmarile deciziilor lui Stalin este bine cunoscut astzazi in SUA.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Anton Constantinescu: (29-8-2012 la 10:43)

    Completare: sinuciderile in masa ale femeilor germane dupa razboi s-au extins, evident, nu numai la nivelul Germaniei de azi, ci la nivelul intregii lumi germane de atunci. Aici se pot vedea fotografii din parcurile Vienei, pline de femei sinucise:

    http://www.ww2incolor.com/dramatic/Chaldej_5_DW_564701a.html

    Nu am auzit insa nici macar o cifra aproximativa privind Viena, ca in cazul Berlinului. Cea mai utilizata metoda de sinucidere a femeilor germane a fost otravirea cu cianura de potasiu, glorificata chiar si de cadrele naziste.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (29-8-2012 la 11:03)

    Domnule Constantinescu, nu e nevoie să citați tabloidul britanic Daily Mail (pe care-l cunosc ceva mai bine decât dumneavoastră), cunosc cifra estimată de două milioane de femei violate de militarii Armatei Roșii, eu v-am întrebat de unde cifra estimată a sinuciderilor pe care ați estimat-o la aceași valoare.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 4

  • Anton Constantinescu: (29-8-2012 la 20:49)

    Daca nu intelegeti postarea mea, o repet: datele respective au fost publicate in documentarele americane despre al doilea razboi mondial.

    Cat despre violuri, am dat si primele exemple care le-am gasit la indemana din presa europeana. Pentru ca nu pot cita cu precizie numele documentarului care s-a ocupat de acest subiect.

    Si mai am ceva de adaugat: intr-adevar si Hitler si Stalin au fost raufacatori de cea mai joasa speta. Insa sunt de acord cu cei care sustin ca in timp ce Hitler dadea ordine sa se ucida in serie lumea datorita ideilor sale idioate, Stalin avea in plus si placerea de a ucide personal. Hitler isi ucidea „dusmanii” sau ceea ce percepea el ca dusmani, si o facea in numele „statisticii”, in timp ce Stalin si-a ucis mereu pana si prietenii, ca o facea si din sadism.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Anton Constantinescu: (29-8-2012 la 20:58)

    Cat despre afirmatia „E o diferență uriașă între “din ordinul lui Hitler” și “în numele lui Hirohito”, cred ca aceasta comparatie nu e valabila din start. Hitler era „Fuehrer”, comandant suprem, pe cand imparatul Japoniei era pe post de dumnezeu. Foarte diferita natura lor asa cum era perceputa pe atunci de trupe!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Anton Constantinescu: (29-8-2012 la 21:05)

    Domnule Leibovici, spuneti: „De altfel, pe Stalin îl dureau pierderile URSS mult mai puţin decât pe Aliaţi pierderile ale lor…”

    Foarte corect. Documentarele de razboi americane sustin ca armatele aliate l-au lasat pe Stalin sa ocupe Berlinul in mod intentionat, pentru ca erau convinsi ca vor fi pierderi masive. Stalin a impins prosteste armatele spre Berlin fara sa-i pese de numarul enorm de victime, desi nu era necesar.

    Cat despre lasarea lui Hirohito la putere s-a spus ca a fost datorata unui calcul politic .

    Tot datorita unui calcul politic americanii au cautat sa nu jigneasca pe cat posibil sentimentele nationaliste ale japonezilor.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (30-8-2012 la 18:43)

    @Anton

    Da, Stalin şi mareşalii săi au sacrificat milioane de soldaţi, trimişi peste câmpuri minate sau aruncaţi împotriva mitralierelor bine protejate. O comentatoare a scris un articol impresionant, intitulat „Stalin – omul care a irosit Rusia” (http://www.ej.ru/?a=note&id=10097, http://www.ej.ru/?a=note&id=10097), care începe cu constatarea că în 1913 în Rusia propriu-zisă locuia 5.6% din populaţia lumii, iar în prezent doar 2.4%, pe acelaşi teritoriu. Autoarea citează: foametea (10 milioane), deportările (alte 10 milioane de morţi), câteva milioane în lagăre, 10 milioane de morţi în război. La cucerirea Berlinului ruşii pierdeau peste 15 mii de militari pe zi datorită „întrecerii socialiste” între mareşalii Jukov şi Konev pentru cine va ajunge primul în Berlin. Rezultat: pierderi de 360 de mii în mai puţin de 3 săptămâni.

    Pe de altă parte, unul din motivele pentru care aliaţii occidentali nu s-au obosit să avanseze spre Berlin a fost că acesta urma oricum să aparţină sferei de influenţă sovietice. Divizarea Berlinului între cei 4 aliaţi principali a fost stabilită abia în iulie 1945 (Potsdam, lângă Berlin).

    Altceva: un motiv – secundar – pentru care Hirohito a fost lăsat împărat a fost să nu zdruncine şi dezorienteze prea tare şi brusc mentalitatea japoneză în care Împărtul era văzut ca un semizeu. Motivul principal pare să fi fost graba Aliaţilor de a stopa operaţiunile militare şi prin asta pierderile lor. Voi reveni în articolul din săptămâna viitoare asupra acestui punct.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0

  • Anton Constantinescu: (31-8-2012 la 13:53)

    Adaug la ceea ce spuneti un lucru de-a dreptul comic. Sau mai bine zis tragi-comic. Americanii au creat constitutia Japoniei, care permite ca azi Japonia sa aiba una din cele mai scazute criminalitati din lume. Constitutia japoneza interzice practic detinerea de arme. Cu toate acestea, americanii nu vor nici in ruptul capului sa-si schimbe mentalitatea si sa accepte renuntarea la Amendamentul al Doilea la constitutia americana care permite pentru fiecare cetatean american pana si detinerea de …arme de distrugere in masa!

    Consecinta este logica: SUA are criminalitatea cea mai mare din lume! Dar nu vrea sa schimbe situatia!

    „If it ain’t broken, don’t change it” asa suna mantra americana.

    Ei nu pot sa intelega ca de fapt situatia este „broken”!

    Si nici justitia americana nu sta mai bine, cu condamnari de 500 de ani de inchisoare…plus doua termene pe viata!

    Iar dupa doi ani criminalul este dat afara din inchisoare pentru…lipsa de locuri!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (31-8-2012 la 15:22)

    Ipoteza, seducătoare prin simplitatea ei, dupa care criminalitatea este pozitiv corelată cu dreptul de port-armă, nu se verifică în realitate: nici examinând cifrele istorice ale criminalităţii în SUA, şi nici comparând diferite ţări între ele. Următorul articol (în trei părţi) este edificator:

    http://townhall.com/columnists/thomassowell/2002/11/26/gun_control_myths
    http://townhall.com/columnists/thomassowell/2002/11/27/gun_control_myths_part_ii
    http://townhall.com/columnists/thomassowell/2002/11/28/gun_control_myths_part_iii

    Numai un citat (din Partea a II-a):

    „…Gun control zealots compare the United States and England to show that murder rates are lower where restrictions on ownership of firearms are more severe. But you could just as easily compare Switzerland and Germany, the Swiss having lower murder rates than the Germans, even though gun ownership is three times higher in Switzerland. Other countries with high rates of gun ownership and low murder rates include Israel, New Zealand and Finland…”

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Anton Constantinescu: (2-9-2012 la 18:16)

    Si totusi exista o corelatie, chiar daca nu toata lumea accepta faptele. Chiar si in interiorul SUA exista aceasta se pot vedea datele care confirma diferenta.

    Raportul dintre criminalitatea SUA si cea a Japoniei este de peste 100 la 1.

    Acest lucru este absolut normal. Sigur ca posesia generalizata a armelor face ca acele persoane care au perobleme mintale (care sunt prezente cam in aceleasi procente in diferite state) sa foloseasca arme de foc acolo unde le au la dispozitie si sa nu le foloseasca acolo unde nu le au.

    Cat despre impuscaturile „din greseala” in cadrul familiilor care poseda arme, ele sunt bine cunoscute, reprezentand un procent important din totalul accidentelor urmate de decese.

    In privinta asta datele sunt foarte precise.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Anton Constantinescu: (2-9-2012 la 18:22)

    Discutiile privind cauzele criminalitatii enorme in SUA comparativ cu orice alt stat sunt in toi aici. Remarc faptul ca opinia publica incepe sa inteleaga ca si accesul extrem de usor la arme de ucidere in masa (arme automate) este un factor foarte important.

    In definitiv de ce au nevoie oamenii sa cumpere sute sau mii de cartuse si arme automate? Nu starneste acest fapt interesul organelor care au rolul sa protejeze societatea de criminali? Si daca nu, de ce nu?

    Sigur ca accesul usor la arme este un factor important. Inteleg foarte bine si propaganda pro-arme a NRA, ca doar mi-au trimis si mie invitatie.

    Numai asta mi-ar mai lipsi, sa cumpar si arme…automate!
    Insa da, ei au o propaganda fantastica.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (2-9-2012 la 19:45)

    Da, ai dreptate, formularea mea nu este precisă. Într-adevăr, dacă va deveni absolut imposibil de procurat arme de foc, acel tip de criminalitate va dispare, şi asta în orice ţară. Deci o anumită corelaţie există. Dacă legislaţia privind accesul la arme ar fi lafel în toate părţile lumii, atât numărul de arme pe cap de locuitor, cât şi criminalitatea armată vor varia puternic de la loc la loc, precum şi în timp.

    Deci criminalitatea armată este un fenomen multifactorial şi complex, iar faptele nu par să susţina ipoteza că restrângând mult accesul, criminalitatea armată va scădea dramatic. De exemplu, mi se pare clar că cine va dori neapărat (de exemplu marii criminali), îşi va putea procura orice fel de armă, cel puţin atâta timp cât nu se va instaura un control poliţienesc total asupra populaţiei. Pe de altă parte, sunt date care arată că posesiunea armelor de către privaţi descurajează criminalitatea armată, cel puţin „mica” criminalitate.

    Eu nu sunt specialist în chestiune, îţi spun ce am citit şi mi s-a părut plauzibil. Dacă vrei să-ţi faci o părere citind şi alte opinii, uită-te pe referinţele de mai sus. Dacă acestea nu ţi se par convingătoare, înseamnă că ai constatat că faptele şi/sau raţionamentele autorului sunt false; aş fi interesat să mi le indici, poate îmi schimb eu părerea 😉

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alexandru Leibovici: (5-9-2012 la 13:57)

    Poate că posesiunea armelor de către privaţi va descuraja în continuare criminalitatea armată, cel puţin “mica” criminalitate:

    After his house was burglarized three times in a 12-day stretch in August, Earl Jones decided he’d had enough: http://www.usatoday.com/news/nation/story/2012-09-05/intruder-alert/57597076/1

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.204.185.107