Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Naţiune înainte de naţiune (I): origini reale şi origini mitice, implicaţii socio-culturale

de (29-7-2012)

Preocupările pentru originile grupurilor etnice cristalizate pe solul european la finele primului mileniu creştin, sau cel puţin dimensiunea ştiinţifică ori livrescă a acestora, este considerată de publicul interesat de istorie şi de o parte a autorilor rămaşi fideli scepticismului pozitivist drept o consecinţă firească a transformărilor pe care paradigmele culturale, morale şi civice ale societăţii europene le-au cunoscut în succesiunea Revoluţiei Franceze şi a experimentului integraţionist napoleonian. Politizarea principiului de naţionalitate şi afirmarea naţionalismului liberal[1], controversele care-i opun pe adepţii viziunii herderiene etniciste exponenţilor naţionalismului civic francez, au furnizat catalizatorii şi cadrul de receptare pentru noile discursuri despre legitimitate a puterii şi naţiunii ca depozitar de drept al acesteia. Beneficiarii noii lecturi care implică şi rescrierea trecutului, sunt noile forţe sociale care se identificau cu naţiunea ca formă de solidaritate genuină, adevărată nouă religie a secolului al XIX-lea. Competiţia obiectivă la care vor participa noii actori ai relaţiilor de putere, dar şi structuri şi comunităţi angajate în construcţia unor entităţi statale proprii[2], asigură preocupărilor pentru trecutul naţiunii ca mijloc de legitimare a unor ce aparţin actualităţii, vor asigura temei originii etnice şi instituţionale resursele unui interes pe care experienţele pe care ultimele secole de mutaţii ideologice şi revoluţii interpretative nu le-au diminuat ponderea la nivelul mentalului colectiv.

A apărut astfel o adevărată istorie a istoriei originilor, cu o producţie culturală pentru care spiritul critic al istoricului modern, entuziast, erudit sau inovator, se confruntă cu tentative de preluare ostilă venite din direcţia puterii în accepţiunea largă a termenului, interesate în a-şi difuza propria viziune într-o chestiune ce activează sensibilităţi şi afecte sociale. Istoria are în acelaşi spectru tematic de înfruntat şi concurenţa benefică a altor discipline umaniste sau de frontieră, care propun interpretări mai puţin conforme cu limitările unei documentări canonice sau cu tentaţia către fidelitatea faţă de precedent la care conduce afilierea la una sau alta din şcolile istoriografice contemporane.

Chiar dacă încrederea în scientism şi o anume suficienţă cu care suntem deprinşi să ne raportăm la trecutul mai îndepărtat ne-ar alimenta abordările circumspecte, un examen al culturii scrise şi al mentalului oamenilor Evului Mediu demonstrează faptul că astfel de provocări au stat şi în faţa autorilor de anale, cronici sau geste, atât în regatele formate pe ruinele lui orbis romanus, cât şi în societăţile central-europene creştinate în jurul anului 1000 sau la etniile intrate în sfera de influenţă a aşa-numitului commonwealth bizantin, ca să păstrăm formula inspirată a lui Obolenski[3].

Între simbol şi pragmatism avant la lettre

Interesul pentru originea individuală şi colectivă a fost documentată ca o permanenţă a spiritualităţii umane, expresiile sale fiind documentate în acelaşi orizont cronologic aproximativ în care se manifestă conştiinţa memoriei şi a duratei. În cazul grupurilor gentilice şi tribale, acest interes era încorporat dimensiunii metafizice, fiind un domeniu rezervat manifestărilor de religiozitatee[4]. Lumea dinamică a polisurilor greceşti şi rigoarea gândirii latine a transferat reflecţia privitoare la originile diverselor state şi etnii în zona de interes a autorilor de scrieri literare şi istorice, furnizând Evului Mediu elementele unei concepţii istorice unitare şi mijloacele de expresie de un eclectism care face produsele sale greu încadrabile în categoria surselor istorice. Osmoza între istorie şi literatură este o altă ilustrare a dimensiunii Evului Mediu de timp al sintezelor, care începe prin întâlnirea dintre romanii decadenţi şi barbarii evoluaţii[5], şi îndeplineşte din punctul de vedere al dinamicii culturale, transferul de valori dinspre antichitatea clasică spre Renaştere, aducându-şi propriile contribuţii şi nuanţe.

Sinteza socială şi etnică prin care s-a configurat în linii generale harta Europei aşa cum o cunoaştem astăzi şi-a avut propriile sinuozităţi, interogaţii şi convulsii, iar soluţiile găsite de oamenii vremii nu au lăsat urme doar pe câmpul de luptă sau în expresia lapidară a aşezământului legislativ, amprentele lor pot fi identificate şi în puţinele mărturii scrise care ne-au parvenit. Ca şi antichitatea şi o bună parte a epocii premoderne, Evul Mediu este o epocă a apartenenţelor, a solidarităţilor pe orizontală şi verticală, iar amestecul, ierarhia şi concurenţa dintre aceste loialităţi asigură caracterul funcţional al relaţiilor sociale şi al instituţiilor. „Precum Tatăl, aşa şi Fiul” este cheia de boltă a eşafodajului spiritual medieval, şi chiar dacă strictul conservatorism social pe care această formulă îl sugerează este mai curând un ideal infirmat adeseori de realitate, ea ilustrează semnificaţia pe care originea familială le aveau pentru oamenii Evului Mediu. Apartenenţa la o comunitate familială asigura individului ajutorul acesteia în situaţii-limită, ca şi drepturile asupra unui anumit patrimoniu.

Faptul are implicaţii mult mai importante în procesul complex de transmitere a puterii, regele nu îşi datorează poziţia doar calităţilor personale sau suportului acordat de o trupă înarmată, cu ajutorul căreia asigură securitatea supuşilor, le arbitrează litigiile şi le asigură resursele economice, ci mai ales descendenţei, reale sau asumate, dintr-un şir de regi cu origini aproape sacrée[6]. În consecinţă, originea ilustră a suveranilor, transferată şi asupra poporului, asigură stabilitatea internă a puterii, dar de la un moment dat conferă drepturi speciale celor care le invocă, în raport cu entităţile din proximitate, potenţial ostile. Aceste circumstanţe sociale şi politice asigură problemei genezei statelor şi popoarelor un loc central în preocupările puţinilor cunoscători ai scrisului, dar şi publicul interesat de reflecţiile acestora, în extensiune numerică şi din ce în ce mai divers sub raportul sensibilităţilor şi preferinţelor literare. Extinderea frontierelor lumii creştine presupune şi difuziunea acestor preocupări, iar secolele XII-XIII oferă preliminariile efortului constant de compatibilizare cu achiziţiile culturale ale Occidentului şi în planul genurilor şi metodelor istoriografice.

În plan cultural, avem de-a face de pe acum cu preliminariile încercărilor de a implementa la nivelul profilului spiritual al naţiunilor central-europene paradigmele culturale occidentului, chiar în condiţiile competiţiei politice sau de jurisdicţie. Ezitările şi rezistenţa pe care fenomenul ce implica forma unui import spiritual le vor provoca la finele Evului Mediu pot fi documentate printr-o analiză avizată a scrierilor umaniste maghiare sau poloneze.

Autorii acestor scrieri sunt, cel puţin în cazurile în care biografiile lor au putut fi reconstituite, oameni ai bisericii, formaţi în mediile monastice şi mai târziu la universităţile medievale şi manifestând atitudini inspirate de această apartenenţă. În acelaşi timp, ei sunt oameni ai vremii lor, îndeplinesc funcţii în cancelariile regale, comitatense sau orăşeneşti, sunt implicaţi în tratative diplomatice şi în războaie civile, se raportează la un anume patronaj ale cărui poziţii le asumă în lucrările propriii[7]. Relevant pentru potenţialul de controverse pe care discursul identitar l-a deţinut încă din faza sa preliminară este faptul că s-a putut documenta o legătură între stabilitatea politică şi interesul pentru trecut. Tema originilor este mai puţin abordată pe durata aşa-numitei Renaşteri Carolingiene, autorii preferând să glorifice realizările prezentului şi faptele eroilor franci, care pentru Einhard sunt echivalenţi ai împăraţilor romani evocaţi de Suetonius.

Şocul resimţit de Occident odată cu cel de-al doilea val al migraţiilor, reforma bisericii iniţiată sub auspiciile regenerării morale propuse de abaţia de la Cluny, restaurarea imperiului şi seria conflictelor jurisdicţionale dintre împăraţi şi papalitate, au încorporat şi o dimensiune culturală, istoricii elaborând legitimităţi pentru conduita susţinătorilor uneia sau alteia dintre cauze, iar argumentele ţinând de originea comunităţilor etnice şi urbane au deţinut primatul în acest sens. Revelatoare sunt consideraţiile pe această temă conţinute de corespondenţa şi scrierile lui John of Salisbury, prelat aflat în serviciul Sfântului Scaun, dar extrem de atent la detaliile privitoare la originile unor colectivităţi şi structuri urbane[8]. Importanţa unor preliminarii care să asigure o mai strânsă conexiune cu universul creştin era absolut necesară noilor state din Europa Centru-Orientală, unde vulnerabilitatea instituţiilor, persistenţa tradiţiilor tribale şi proximitatea generatoare de insecuritate a lumii stepelor era de natură să pună în cauză vocaţia apostolică a acestora şi chiar apartenenţa la universul guvernat spiritual de suveranul pontif. Din perspectiva complicatei relaţii cu Occidentul, se poate constata de pe acum conturarea unei imagini a Europei Centrale ca spaţiu populat de fiinţe aflate la limita supranaturalului, de teritoriu de misiune, aventură sau oportunităţii[9].

Formaţia autorilor

Diversitatea punctelor de vedere asupra originii naţiunii proprii şi a mesajului politic cu care este investit acest demers cognitiv medieval este contrabalansată de o remarcabilă sincronizare sub raportul metodei de lucru şi a concepţiei profesate. În primul rând, nu avem de-a face cu elaborate istoriografice propriu-zise, care să echivaleze spiritul critic al unora din autorii clasici, istoricul medieval este mai curând un compilator, evenimentele narate respectă în general doar criteriul cronologic, fără o ierarhizare în ordinea importanţei sau vreo selecţie tematicăă[10]. În privinţa elementelor care structurează concepţia profesată de oamenii de cultură ai Evului Mediu, sursa primară de inspiraţie este Biblia, mai ales Vechiul Testament, cu dialogul său între Dumnezeu şi poporul ales. De la primele cronici hispanice la letopiseţele ruseşti, scrierile istorice medievale propun o lectură a relaţiei privilegiate a propriei naţiuni cu divinitatea, concretizată prin intermediul suveranului-fondator sau al celor care participă împreună cu acesta, sau uneori în numele său, la actul întemeierii patriei.

Această relaţie funcţionează chiar în situaţia în care avem de-a face cu evenimente ce au loc înaintea convertirii poporului la creştinism[11], iar datele biografice ale fondatorului sunt plasate sub auspiciile miracolului. Episoadele naraţiunii încorporează alături de paradigmele creştine şi elemente de mitologie indo-europeană, precum vânătoarea sau lupta rituală, călătoria iniţiatică şi motivul unor cifre sau fiinţe magice. Un al doilea substrat al backgroundului normativ al autorilor medievali constă în precedentele furnizate de literatura patristică, cu preocuparea sa pentru biografiile unor personalităţi ale bisericii şi pentru cronologia şi originea episcopiilor şi centrelor monastice.

Prin intermediul aceleiaşi surse, autorii medievali au valorificat în manieră parţială şi moştenirea clasică greco-latină, ale cărei expresii au supravieţuit graţie eforturilor unor copişti ai bibliotecilor monastice. Dintre aceste scrieri, era apreciat în mod deosebit Titus Livius şi discursul său angajat în serviciul idealului patriotic roman, dar şi datorită creditului naiv acordat tradiţiei populare, precum şi Iulius Caesar sau Amianus Marcelinus. Apelul la notaţiile acestora din urmă era de natură să confere un grad sporit de legitimitate efortului de a elabora o origine cât mai ilustră pentru propria naţiune, chiar în condiţiile în care antecedentele acesteia erau prea puţin conectate cu relatările biblice sau greceşti. Tema originii troiene a francezilor sau a celei scitice a maghiarilor sunt doar două exemple mai cunoscute în acest sens.

Această sumară trecere în revistă a motivaţiilor sociale şi a mijloacelor de creaţie care dau substanţă istoriografiei medievale contribuie la aprofundarea înţelegerii unei etape istorice, din perspectiva unui nihil novus sub Solis, aflat mai presus de transformări ideologice sau revoluţii tehnologice.

Referinţe:

1. Guy Hermet, Istoria naţionalităţilor şi naţionalismului, Timişoara, 1996, p. 1356.
2. Pentru implicaţiile naţionalismului pentru echilibrul de putere în Europa, vezi Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, 2000, p. 5-24.
3. Dmitri Obolenski, Un Commonwealth medieval: Bizanţul, Bucureşti, 2004, p. 68-75.
4. Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, Bucureşti, 1980, passim.
5. Jacques Le Goff, Civilizaţia Occidentului Medieval, Bucureşti, 1970, p.6.
6. Bernard Guenet, Histoire et culture historique, Paris, 1983, p.103-106.
7. Jacques Le Goff, Intelectualii în Evul Mediu, Bucureşti, 1994, p. 23 et sqq.
8. Vezi analizele propuse de autorii volumului Faith and Identity: Christian and Political Experience, Oxford, 1990, passim.
9. Vezi consideraţiile lui Otto de Freissing, referitoare la monştrii cu chip de om care locuiesc în regatul Ungariei. Pentru detalii, vezi Ioan-Aurel Pop, Geneza medievală a naţiunilor moderne, Cluj-Napoca, 2004, p. 82.
10. H. C. Barnes, The History of Historical Writting, London, 1936, p. 633.
11. Stelian Brezeanu, Identităţi şi solidarităţi medievale: controverse istorice, Bucureşti, 2001, p.153.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.68.10