Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

FATA DIN VIS

de (22-7-2012)
1 ecou

FATA DIN VIS

 

Noli foras ire, in interiore homine veritas!
(Nu vă duceţi în afară, în omul interior locuieşte adevărul!)
„Fiecare este o oglindă pentru celălalt, în care se vede pe sine însuşi.”
Shakespeare
„Visul pe care îl visezi singur rămîne doar un vis, visul pe care îl visezi cu alţii devine realitate”
Din scripturile antice tibetane

În serile calde de mai, prin fereastra camerei lui aerul e plin de miresmele dulci de regina nopţii, suave arome de levănţică, parfum de iasomie, trandafiri, caprifoi şi mentă. În faţa casei un tei îşi răspândeşte grăbit florile, corcodusul şi-apleacă ritmit ramurile încărcate în adierea vântului printre crenguţele zvelte de liliac.

Miroase a linişte şi a fluturi de vis. Dinspre marginea oraşului năvăleşte noaptea şi ţârâitul greierilor.

Adolescentul preferă nopţile astea pentru lumina mistică reflectată în tăcere. Câte un ţipăt pierdut în depărtări. Citea, citea enorm pentru vârsta lui. Un tânăr, diferit de ceilalţi, îşi crea propriul univers prin cuvinte ce nu trebuiau rostite decât pentru sine. Găsea imposibilă calea de a-şi face prieteni şi chiar o iubită.

Aplecat la masa din cameră încerca să-şi scrie gândurile prin fragmente de romane începute. Să fie vis sau aievea glasul ce răzbătea tânguitor din grădina casei? Să fie vis sau realitate?

Se ridică, din câţiva paşi ajunse afară, nedumerit încercă să afle de unde venea acea chemare, abia şoptită.

În curtea casei cumpăna fântânii despica luna plină. Încet un glas suav îl chema: „Vino, hai vino!”.

Înaintă nedumerit pe alee pe urmele glasului fetei ce ducea spre fântâna din care se răcorea încă de mic. Aplecându-se, în oglinda ei se reflecta chipul melancolic al unei fete de o fermecătoare inocenţă, luminat de razele lunii.

La vederea lui schiţă un zâmbet şi-i spuse: „Ai venit! Sunt eoni de timp printre timp de când te caut. Nu-ţi fie teamă, hai cu mine, hai vino, vino în Oraşul Solar, Heliopolis, păşeşte aici, ai să-l recunoşti, ai să-ţi reaminteşti.”

Fata îi făcu un semn cu mâna, îl chemă încă odată. Pâlpâiri de lumină se reflectau prin pletele ei, pe chipul ei frumos. I se părea cunoscută, nu îşi amintea cum şi de unde. O mai văzuse, era sigur, simţea intens asta, dar unde şi cum, căci totul părea un vis real, încă neînţeles.

Ca în transă începu să coboare treptele ce duceau spre adâncul fântânii, spre oglinda apei.

Păşi prin oglinda apei trecând printr-un tunel la capătul căruia printr-o lumină albastră se deschise Poarta Stelară spre o lume paralelă scăldată într-o lumină neobişnuită, intensă şi pură.

Fata cu trăsături asiatice îl luă de mână, îl privi adânc, zâmbindu-i îi spuse: ”De când te-aştept, Chanchala Sarvaga, tu ştii asta, priveşte şi încet vei recunoaşte totul de când ai plecat de Acasă. Bucură-te de această călătorie prin timp.”

Ciudată senzaţie de linişte, un sentiment de pace interioară şi încetinire a curgerii timpului, ce ciudat, îşi aminti numele fetei – Shanti Ramya.

Din văzduh se apropie plutind inefabil o pajură de o rară frumuseţe, Pasărea Phoenix, cu aripi învăluite într-un cerc de azur, pene strălucitoare ca flacăra, cu pete de purpură şi aur, în ochi îi scânteia o tainică lumină. Privindu-i adânc le transmise mental să se urce pe aripile ei, spre ţinutul soarelui-răsare al Templului de Aur.

Cu viteza gândului trecuseră peste ţinuturi cu o magnifică natură tropicală, peste câmpii întinse, păşuni, vegetaţii luxuriante brăzdate de fluvii şi râuri, ale căror maluri erau mărginite de ferigi uriaşe şi palmieri.

Ajunseră într-o frumoasă grădină cu fântâni arteziene. La mijloc, străjuită de arbori ornamentali, o alee pornea spre Poarta Principală, asemănătoare unui văl, care odată deschisă reda din curtea interioară „o lacrimă pe obrazul timpului”, un templu magnific aşezat pe o terasă de marmură albă, o bijuterie ce strălucea în lumina soarelui înconjurată de construcţii impunătoare.

Templul n-avea acoperiş pentru ca razele Soarelui-Ra să pătrundă în el. Pasărea îi lăsă în faţa templului şi dispăru tot aşa cum apăruse.

Era templul alb din visele ce i se succedau periodic prin timp. Cu paşi mici Shanti Ramya porni spre templu însoţită de tânarul cu ochii negri, strălucitori.

Intrară în templu, aprinseră okoro, beţişoare parfumate de tămaie, smirnă si santal, priviră fuiore de lumină ridicându-se în încercarea de a îmbuna zeii prin rugăciuni înmiresmate, depuseră ofrande de flori, simţiră pacea şi albul liniştii lăuntrice, făcură câţiva păşi în faţă şi îngenunchiară ţinându-se de mână.

Prin ochii ei privind se derula trecutul unei poveşti, povestei vieţii lor.
Ştia că aici a mai fost, o recunoştea ca fiind sufletul-pereche, ştia aceste locuri şi viaţa prin care-a trecut cândva, asemeni unei pelicule derulate in viteză.

În inimă simţi o durere sfâşietoare, un dor imens, un ţipat lăuntric, golul pe care nu-l putuse umple cu nimic.

Lacrimi îi inundară ochii căci îşi revedea întreaga acea viaţă, totul, inclusiv despărţirea care le-a fost dat să fie, ruptura firului lor de teama lui în faţa iubirii, de oscilaţia şi neîncrederea lui. [Omul înfruntă moartea după o durată foarte mică a vieţii sale, iar viaţa lui pare să nu fi valorat prea mult. Chiar nimic!

Slăbirea vederii ne face să credem că soarele, luna şi stelele sunt mai palide. Timpul zboară, experienţele triste urmează una după alta, norii se întorc după ploaie.] Ieşiră din templu scăldaţi de lumina blândă a apusului de soare. Totul căpătă un farmec aparte atunci când se lăsă seara. Porniră spre aleea de unde veniră, ca Pasărea de Foc să reapară din văzduh, ducându-i la capătul Porţii Stelare.

Cu lacrimi in ochi, Shanti Ramya îl îmbrăţişă strâns, îi mângâie chipul şi-l sărută redându-i gustul tuturor primăverilor, acel dor nedesluşit după care tânjea.

” – Ne vom reîntâlni, nu plânge, nu te-ntrista, hai zâmbeşte Chanchala Sarvaga. Ştii doar că ţi-am înţeles frica, te-am înţeles şi te-am iertat, doar tu trebuie să reuşeşti să te ierţi, să fii liber, dar singur va trebui sa descoperi paşii pierduţi. Ai repetat lecţia prin atâtea vieţi şi-o vei repeta până o vei parcurge. Eu te voi aştepta, voi avea răbdare. Nu plânge, ne vom reîntâlni!”

Tânărul trecu prin oglinda apei fântânii şi fără să-şi dea seama se trezi în camera sa, la masa de lucru.

Să fi fost totul un vis atât de real??

Atunci de unde durerea lăuntrică, de ce simţi lacrima curgându-i pe obraz?? Şi parfumul ei, şi chipul, şi gustul ei totul sa fie doar vis?? Pe masă o floare albastră de nu-mă-uita şi-o foaie de hârtie în care caligrafic era pictat cu cerneală asemeni unei ideograme:

„Ne trezim amândoi
dintr-o altă realitate
încercând să oprim clipa,
continuarea unui alt timp în acest timp”

iar dedesubt el completase:

„Oare ne vom întoarce?
oare ne vom regăsi?
mai tineri decît moartea ce ne-a chemat despărţindu-ne?
mai curaţi decît cerul primăverii?
copil plutind în lacrima timpului,
tipind după mireasma gândului tău?
oare ce-naltă iubire ne-a pedepsit cu uitarea?
te văd alergând lângă mine cu surâs de mărgele,
cu privirea ta caldă intinzind mâna să-mi prindă suflarea,
să-mi alunge întristarea…oare vom mai fi NOI?”
………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Oare visele, trăirile avute pot fi visate de două ori, precum scăldatul în acelaşi fluviu de două ori sau va trebui să renunţi la ele?

Amintirile – temelia pe care poţi zidi înscrisurile culese de-a lungul întâmplărilor, preţioase fragmente, cu care poţi întregi tot.

O coloană trunchiată, un capitel sfărâmat, treptele pe care încerci sa le urci îţi amintesc de splendoarea unui templu, toate, alcătuiesc comoara de absolut necesară unui suflet.

Viziunea, oricât de puternică ar fi, doarme dacă nu e deşteptată prin întâmplare de un lucru de nimic, care a concretizat-o; şi, când nu le mai ai toate acestea, e greu să te regăseşti.

Ca într-un obscur subteran trebuie să cobori în sufletul tau proiectând lumini, ca să poţi afla ceva.

Te apleci asupra inimii şi asculţi cum bate în ea trecutul, ca şi cum ai pune urechea la pămînt, ca să auzi din depărtare un zgomot surd.Inima bate, mintea nu poate uita câte a adunat; arome, culori, sunete şi forme, văzul şi auzul urmează să le păstreze, scânteia aceea ce a dormit o clipă sub cenuşa parfumată, scânteia aceea mică, energia, iar odată cu primăvara, cu vântul care bate, simţi că va renaşte.

(povestea, poate, va continua)

http://www.youtube.com/watch?v=p4PGJhlCpnM&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=_YNQQIqXEPs&feature=related

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.80.16.75