Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Editorial



 

Decrețel refugiat în normalitate: ACCEPT!

de (22-4-2012)
16 ecouri

În Epoca “Educației Gratuite” toți trebuia să fim cineva. Se promova incompetența, favoritismul, oamenii fuseseră dezrădăcinați, țăranii transformați în muncitori, muncitorii în falși intelectuali, cu facultatea făcută la Ștefan Gheorghiu, politrucii îți furau și ultima gură de aer, informatorii, securiștii mișunau peste tot.

Decrețel adus pe lume în Epoca de aur, am fost adoptată la o vârstă fragedă și crescută în Arad, de către o familie iubitoare, tolerantă, departe de bârfe, prejudecăți, etichetări. Trăiam oarecum în micul nostru univers. Mama, deși încă tânără (46 de ani), era acasă, în pensie de boală, iar tatăl (59 de ani) urma să se pensioneze peste alți șase ani, revărsându-și întreaga lor bunătate și dragoste asupra mea, fetița cârlionțată, dornică de atenție, căldură, însetată după vorbe, povești, cântece. Îmi făcea o plăcere nemaipomenită să o ascult pe mama povestindu-mi povești adevărate. Acceptam să dorm o oră după amiaza cu singura condiție ca, așezată cu capul pe brațul mamei, să o ascult depănând amintiri din copilăria ei și a surorii sale. Nu voi înțelege niciodată de unde a venit această fascinație care mă urmărește până în ziua de azi, fiind înclinată să citesc mai mult romane biografice decât science fiction.

Începusem grădinița, eram încântată de copiii cu care mă jucam, alături de care învățam, lucram la diverse proiecte, pregăteam spectacole de dans, recitam poezii. Numele lor erau diverse: Mihaela, Sorin, Dacian, Tiberiu, Zoltan, Arpad, Eniko. Povesteam totul acasă, părinților, dar nu m-am întrebat niciodată de ce unii colegi aveau nume mai greu de pronunțat sau de scris. Mintea mea de copil, nealterată de prejudecăți, accepta totul la prima vedere. Eram copii, ne împrietenisem unii cu alții, ne vizitam, viața era frumoasă. Acasă nu se vorbea despre unguri, nemți, evrei, sârbi sau țigani. Eram o familie banală, în care dragostea părintească și filială erau pe primul plan.

 

Pensionari inutili

Anii de școală însă m-au aruncat cu duritate în brațele unei realități pe care îmi era greu să o înțeleg și mai ales să o accept.

Prima zi de scoala

Prima zi de scoala

Simțisem pe propria mea piele o nedreptate pe care nu mi-o puteam explica. Din prima zi de școală, învățătoarea, tovarășa Nemțu, care cu siguranță studiase deja catalogul pentru a-și cunoaște elevii (de fapt mai mult părinții lor), m-a întrebat în fața întregii clase, ridicând din sprâncene Păi cum de părinții tăi sunt amândoi pensionari? Ai frați, surori cu mult mai în vârstă decât tine? Ce vârstă au părinții?  Cum puteam eu să înțeleg la șase ani că această reacție a învățătoarei era de fapt un mare dezgust, o indignare a multora dintre cadrele didactice pe care urma să le întâlnesc mai târziu, în fața situației mele familiale? În viziunea lor era inacceptabil ca acești oameni în vârstă să aibă un copil atât de tânăr! Evident că s-au interesat, au aflat adevărul și m-au etichetat de la bun început: niciun avantaj de pe urma părinților! Niște nimeni!

Poate unii dintre cititori nu știu că în anii 70-80, în cataloagele școlilor din România, sub numele fiecărui elev era trecut numele părinților și ocupația acestora. Asta doar așa, în caz că se puteau trage niște foloase de pe urma lor: un tratament dentar, o meditație gratuită, un consult medical particular, un kg de carne, niște ouă, o pilă bine pusă acolo sus la partid, un pașaport pentru o excursie în străinătate. Cei mai nenorociți eram cei cu părinți simpli, muncitori sau pensionari, care nu prezentau niciun interes profesorilor. Așa că de timpuriu am înțeles de la tovarășa învățătoare că trebuie sa muncesc din greu, să învăț, să depun eforturi mult mai mari. Părinții mi-au spus din prima zi de școală Cristinica te duci la școală și fii atentă, învață bine, ca să poți să ajungi mai bine decât noi, mai sus, să ajungi cineva…. Nu înțelegeam eu prea multe pe atunci, dar cuvintele mamei mele mi-au rămas adânc întipărite în minte. Cineva!

Așa că învățam cu seriozitate, munceam mai greu decât alți colegi, vedeam cu ochii mei cum la diverse ocazii (1 martie, 8 martie, 15 iunie, 15 septembrie), învățătoarea primea cu nerușinare cadouri substanțiale de la unii, în fața întregii clase, notele mari erau obținute cu multă ușurință de către aceștia, în timp ce mie mi se scădeau puncte chiar și pentru absența unei virgule. Acceptam cu durere toate aceste nedreptăți, veneam de multe ori plângând acasă, povestind cele întâmplate. Mama mă liniștea, mă îmbărbăta și mă întreba Cristinica, dar de ce ai luat nota 9? Pentru că ai uitat o virgulă, nu-i așa? Păi draga mamii, data viitoare învață mai mult, astfel încât lucrarea ta să fie perfectă și atunci cu siguranță vei lua nota 10.

Mă întreb astăzi care este oare situația în școlile din România? Cataloagele au același format? Dar mentalitatea profesorilor, s-a schimbat, poate? S-a ajuns cumva la normalitate?

 

Orfani și țigani

Într-una din clasele primare, în prima zi de școală, am fost anunțați că avem două colege noi de clasă, venite de la Casa de copii din cartier. Una din ele, Violeta, era cu câțiva ani mai mare decât noi, rămăsese repetentă de câteva ori, iar despre a doua, Lidia, cu părul cârlionțat și negru, auzisem de la ceilalți că este țigancă. Au fost așezate în bancă împreună, colegii de clasă le ocoleau pe cât posibil, fuseseră izolate încă din prima zi. Pe mine însă mă atrăgea această situație neobișnuită. La scurt timp intrasem în vorbă cu ele, povestirile lor despre alte fete de la Casa de Copii mă captivau. Le era greu cu lecțiile, rămâneau mereu în urmă, de cele mai multe ori temele lor de casă nu erau făcute. Se luptau și ele, din alt unghi, cu „Educația gratuită”! La întrebarea învățătoarei dacă cineva se oferă să le ajute, eu am fost prima care a ridicat mâna. Stăteam cu ele peste program, le ajutam la matematică și la franceză cu atâta plăcere, încât mama era convinsă că voi deveni profesoară.

Dar apropiindu-ne una de alta, ascultându-le povestea vieții, am vrut să petrec și mai mult timp cu ele. Am întrebat-o pe mama dacă pot să le aduc la noi acasă, să ne jucăm. S-a interesat la Casa de copii, a obținut aprobarea și le-am avut invitate pe amândouă la masa noastră de câteva ori. Nu voi uita umilința cu care au pășit pragul apartamentului nostru, de altfel atât de modest… La început cu reținere, apoi cu bucuria specifică vârstei, ne-am antrenat în jocuri copilărești, se citea pe fața lor încântarea. Copile orfane, crescute în orfelinat de mici, jinduiau după dragoste, căldură, familie. Le-am pus la masă alături de noi, mama avea grijă să nu ne lipsească nimic, ne trata pe toate trei ca pe propriile ei fiice. Culoarea pielii, a părului, originea socială nu constituise niciodată subiect de discuție în familia noastră. Mama îmi spunea mereu Cristinica nu contează de unde venim, încotro ne îndreptăm….putem fi unguri, nemți, evrei, țigani…toți suntem oameni, egali în fața lui Dumnezeu. Oamenii se împart doar în două categorii: unii buni și alții răi.

 

„E bine până poate să plângă”

Eram o elevă conștiincioasă, părinții erau mândri de mine, îmi amintesc bucuria cu care tata mergea la toate ședințele cu părinții, unde se așeza întotdeauna în prima bancă, să fie văzut și să se poată lăuda cu rezultatele fiicei sale. Venea mulțumit acasă, ne așezam lângă el și îl ascultam povestind. Îmi tresărea inima văzându-mi părinții pensionari, considerați inutili de către o societate coruptă și dezumanizantă, bucurându-se de succesele mele, câștigate cu multă sudoare, în ciuda tuturor previziunilor.

Într-o zi, mama a primit un telefon de la tovarășa dirigintă, care cu un tupeu specific „Educației gratuite” îi cere să o servească cu ceva… Se pare că, în cele din urmă, chiar și de pe urma unor pensionari inutili se putea încerca să se tragă foloase. Ideea era că profesoara avea să își susțină examenul de promovare a unuia din gradele didactice și, cum pe vremea aceea nu existau firme de catering, s-a gândit la mama. Am auzit că sunteți o bună gospodină și pensionară fiind aveți mai mult timp la dispoziție. Ați putea să gătiți și să pregătiți prăjituri pentru vreo 20 de persoane? Cu o demnitate de invidiat, mama i-a răspuns Știți, chiar dacă sunt pensionară, am o familie de îngrijit, nu am timp pentru așa ceva. La revedere. De prisos să menționez repercusiunile care au urmat. Notele mari la limba română au fost de atunci câștigate cu și mai mult efort, iar la sfârșitul anului școlar, deși urma să iau premiul III, în ziua ceremoniei de premiere, numele meu nu a fost rostit. Am venit acasă plângând, înțelegeam totul, dar parcă nu puteam accepta încă o nedreptate. A doua zi dimineața, în prima zi de vacanță, mama s-a întâlnit cu diriginta, tovarășa Hauptman în piață, la cumpărături. Cu un zâmbet ipocrit, a întrebat-o pe mama Ce face Cristina? la care cu amărăciune în glas mama i-a răspuns Ce să facă, plânge pentru că ați nedreptățit-o și nu i-ați dat premiul care i se cuvenea!

Tupeul și nesimțirea unei întregi societăți s-au făcut atunci auzite în răspunsul tovarășei, promotoare a „Educației Gratuite” Ei, ce să facem, așa e viața. E bine până poate să plângă!

Iar în cazul în care astăzi, tovarășa dirigintă citește aceste rânduri, aș vrea să afle că în țara în care trăiesc de 17 ani nu mai plâng pentru că aș fi nedreptățită sau discriminată. Nu e nevoie. Normalitatea mă copleșește în tot ceea ce mă înconjoară.

Plâng doar atunci când mă apucă dorul de părinții mei simpli, pensionari amărâți, pe care societatea îi ignora, dar care m-au salvat pe mine și pe alții prin umanitatea lor firească și atât de banală…

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Alex Satmareanu: (22-4-2012 la 22:24)

    Foarte frumos zis… Cred ca nimeni n-a dus-o bine pe vremea aia, nici macar cei pe care-i invidiam. Singura raza de speranta era cite-un dascal care-si cinstea numele, in cazul meu profesoare de matematica, Zetea Silvia. Habar n-am cum facea, pe vremea aia, dar venea in fiecare zi imbracata altfel. Si mi-ai facut dor de ea.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 9 Nu-mi place 0

  • Paul Bogdanescu: (23-4-2012 la 01:43)

    Asa a fost atunci ,dar astazi este mult mai rau ,notele de la bac se vind la usa liceului ,iar diplomele se vind precum se vinde hitria igienica .Notele elevilor sunt direct proportionale cu cadourile acordate profesorilor ,unii profesori cum medii sub 4 la definitivat !

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 10 Nu-mi place 2

  • iuga n: (23-4-2012 la 02:37)

    Trist, foarte trist dar si foarte adevarat, ca sa zic astfel. Dar vina nu e a sistemului in primul rand ci a oamenilor. Nu sistemul, cat era el de nenorocit, o invata pe proasta aceea de profesoara sa faca asa ceva. Era ea demna de a fi inscrisa in registre nu la persoane ci la rubrica zootehnie.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 9 Nu-mi place 1

  • silvia medinschi: (23-4-2012 la 05:16)

    Am avut si eu o astfel de invatatoare, din pacate. Luam la palma cu liniarul pana mi se umflau degetele. Am fost umilita in fel si chip, pana intr-o zi cand d-na invatatoare a avut nevoie de niste informatii din partea tatalui meu. Tatal meu, care e serviabil si acum, la 86 de ani, a ajutat-o. Asta era spre sfarsitul clasei a IV-a. Dupa acest eveniment am avut 10 si la caligrafie. Sunt convinsa insa, Cristina, ca si tu si eu am ajuns in viata mai mult decat au ajuns cei care au avut 10 cu coronita. Lectia lor nu ne-a daramat, ci ne-a dat forta sa mergem inainte.

    Din pacate situatia s-a cronicizat.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 8 Nu-mi place 2

  • Lucian Herscovici: (23-4-2012 la 09:04)

    Cristina, felicitari pentru impresionantul tau articol, de fapt o adevarata povestire memorialistica. Dovada ca tu ai reusit sa-i depasesti pe cei „cu posibilitati materiale” si pe copiii nomenclaturistilor, care mai inainte erau feciorii de bani gata. Poti scrie un roman pe aceasta tema, un roman autobiografic, ceea ce altii – dintre ei – nu sunt sigur ca pot. Mult succes. Apropo, ce s-a intamplat ulterior cu cele doua fete provenite de la casa de copii?
    Sunt convins ca ai multe de spus si stii cum sa le spui.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 11 Nu-mi place 1

  • George Petrineanu: (23-4-2012 la 11:50)

    Ma bucur ori de cate ori apar astfel de marturii. Poate ca vor mai scoate din starea de nepasare pe unii.
    Sigur ca e o satisfactie, cum scrie Lucian, cand un copil, fara protectie, fara a beneficia de o minima intelegere sau compasiune din partea unor slujitori ai sistemului, reuseste sa castige jocul. Din pacate, statistic vorbind, nu se stie daca asta e o mare consolare. Cati nu se vor fi pierdut pentru ca erau ca si Cristina, dinafara ,,zonei favorizate” dar nu si-au gasit niciodata puterile sa razbeasca innotand impotriva curentului? Nu multor copii in situatia Cristinei le va fi dat mana la o astfel de performanta.
    Cristina a infruntat si invins sistemul de doua ori intr-o viata, lucru care, in loc sa-i bucure si inspire, le cade greu unora.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 11 Nu-mi place 0

  • marius lihet: (23-4-2012 la 12:22)

    Articolele tale sunt o incantare si le citesc cu mare placere. Scrii cu multa pasiune, limpede si pe gustul meu. Citindu-ti randurile, amintiri nenumarate ies din cotloanele ascunse ale mintii mele de unde locuri si oameni prind din nou forma.

    Unele articole au generat polemici, altele aduceri aminte si stari melancolice. Indiferent de rezultat continua te rog sa asterni pe hartie trairi si experiente caci oricare sunt reactiile exprimate in comentarii cu totii ne regasim in ele.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 11 Nu-mi place 0

  • Viki: (23-4-2012 la 19:03)

    Scrie Cristina ca scrii bine

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 8 Nu-mi place 1

  • Claudia: (24-4-2012 la 01:01)

    O adevarata lectie de viata ne-ai dat draga Cristina, esti de admirat pentru felul frumos si demn in care ai reusit sa treci peste toate. Felicitari pentru articol.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 7 Nu-mi place 0

  • Teodor Burghelea: (24-4-2012 la 16:41)

    Ii multumesc Doamnei Cristina Dobrin pentru acest articol. Pentru multidunea si intensitatea sentimentelor pe care a reusit sa mi le induca. M-am pus pentru o clipa in pielea fetitei ce rata in mod regulat „zecele” fiindca parintii ei nu faceau parte din „sistem”. Si m-am gandit mai apoi la parintii ei „inutili” si am inteles ca in acea lume sumbra existau totusi eroi. Eroi… pensionari si… „inutili” pentru societatea pervertitat, eroi care prin simplitatea lor au dat o sansa umanitatii pe cale de extinctie in acele vremuri. Eroi pe care eu insumi nu am avut sansa sa ii cunosc, sa fiu in locul fetitei tigance la masa lor si sa ma infrupt si eu din bunatatea lor banala si fireasca. Acum, si in paginile ACUM, ma gandesc cu voce tare la cei doi „pensionari inutili” pe care nu am avut sansa sa ii cunosc si descopar ca.. imi sunt dragi, tare dragi. Si asta numai datorita Doamnei Cristina Dobrin care, prin excelentul si emotionantul sau articol a stiut sa le transforme „inutilitatea” intr-un „banal” eroism, intr-o poveste demna de retinut.
    Multumesc, Cristina: ACCEPT!

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 7 Nu-mi place 0

  • Wanda Lucaciu: (24-4-2012 la 17:48)

    Cristina,

    Toate articolele tale sint scrise din inima. Ai avut parinti exceptionali, demni, cu caracter desavarsit si stiu ca esti mindra de ei. Cum poti sa nu fii, cind acesti parinti te-au iubit, te-au salvat si te-au invatat etica si moralitate. Persoana care esti tu astazi, este datorita lor.
    Felicitari pentru articol.

    Pentru cititorii care nu au avut ocazia sa citeasca articolele publicate despre „Educatia Gratuita” pot sa se uite la urmatoare link-uri: http://www.acum.tv/articol/48083/ http://www.acum.tv/articol/48776/ (autor: Prof. Teodor Burghelea)

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 6 Nu-mi place 0

  • Dacian Hentiu: (26-4-2012 la 01:36)

    Bravo pentru… incizie ! Riguroasă, precisă, chirurgicală chiar… aproape amputare! Dar bontul rămâne acolo măcar ca o aducere aminte dacă nu ca o piatră de hotar. Îmi amintesc bine scene, fizionomii – Violeta (Bodinescu, parcă) într-o umilire continuă, ca mod de viață din „lumina școlii”, la orele de franceză când, la insistențele „venerabilei” madame le professeur elevii trebuiau să înfiereze tot ce avea legătură cu existența celor două colege de la Casa Copilului… Și nu puteam înțelege…
    Privind în urmă, fără mânie, la nesfârșitul șir al dascălilor formatori pe undeva ai destinelor noastre, nu disting clar: ei- victime ale sistemului sau sistemul (oricare ar fi el) pervertit de… lipsa lor… A celor adevărați… apostoli, vocație, demnitate și alte cuvinte grele…
    Încă o dată felicitări ! Nu doar pentru articol 🙂

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0

  • ingrijorat: (29-4-2012 la 14:15)

    Ce frumoase sunt minciunile. probabil sunteti acum departe de RO si nu cunoasteti drama profesorilor de acum.
    Pacat ca acest ziar electronioc pe care-l stimam acorda spatiu unor asemenea malversatiuni. E bine sa privesti inapoi cu manie…

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 1 Nu-mi place 7

  • Wanda Lucaciu: (29-4-2012 la 19:16)

    Dl. Ingrijorat,
    Care parte din acest articol sint minciuni? Autoarea nu priveste inapoi cu minie, ci dv cititi ceva care autoarea nu a scris.
    Acest ziar electronic publica comentarii venite de la oameni ca dv care nu inteleg , de la legionari, de la ultra nationalisti, de la oameni care sint xenophobi, homophobi, si urasc absolut tot ce nu face parte din mentalitatea lor.
    Dl. Ingrijorat, va rog sa nu va ingrijorati pentru revista ACUM. Ea este sanatoasa si merge inainte cu si fara grija dv.
    Continuati sa cititi ACUM si veti intelege mai bine cine este aceasta revista si care-i scopul ei.
    In acelasi timp, ar fi bine sa semnati cu numele dv si sa nu va ascundeti dupa anonimat.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 2

  • Cristina Dobrin: (29-4-2012 la 20:19)

    Stimate domn „ingrijorat”,
    Desi nu aduceti nicio valoare adaugata prin comentariul dvs „ingrijorat”, va raspund ca nu cumva sa ramaneti „ingrijorat” neprimind un raspuns la acuzatiile dvs.

    Daca citeati cu atentie articolul datorita caruia v-ati „ingrijorat”, constatati ca intr-adevar, traiesc de 17 ani intr-o alta tara, daca dvs preferati, departe (geografic) de Romania. Asta nu inseamna insa ca va permit sa ma acuzati de minciuna in cele scrise. Impartasesc experientele mele personale pe care nu mi le puteti contesta.

    Si nu, nu cunosc drama profesorilor de acum, nu o cunosc personal. Tocmai de aceea in articol pun intrebarea „Mă întreb astăzi care este oare situația în școlile din România? Cataloagele au același format? Dar mentalitatea profesorilor, s-a schimbat, poate? S-a ajuns cumva la normalitate?” Fiind atat de „ingrijorat”, mai bine raspundeati dvs la aceste intrebari. Am fi putut purta astfel un dialog civilizat.

    Si pentru ca eram putin in dubiu (fiind departe de Romania de atatia ani) in ceea ce priveste sensul cuvantului folosit de dvs in acuzatiile aduse „malversatiuni”, pun aici explicatia data de DEX: MALVERSÁȚIE s. v. delapidare, escrocherie, fraudă, hoție.

    Va multumim pentru stima acordata pana in prezent publicatiei noastre si va dorim sa fiti mai putin „ingrijorat” necitindu-ne in viitor.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 0

  • Teodor Burghelea: (29-4-2012 la 21:39)

    Domnule „ingrijorat” (de ce va ascundeti sub anonimat?)

    Tocmai ati reusit sa ma „ingrijorati” si pe mine… Ce inseamna in limba Romana „malversatiuni”.
    Si la ce minciuni va referiti in articolul Cristinei Dobrin? Puteti demonstra ca macar o singura particica din articol este inexacta? Sunt sigur ca nu. Despre situatia profesorilor din Romania cred ca stiu deja suficient. Am vazut rezultatul muncii lor (statistic vorbind) la examenul de Bacalureat de anul trecut. Deci da, modesta situatie. „Educatia Gratuita” se pare deci ca loveste in permanenta…creind „ingrijorati” ca dumneata. Modest, tare modest.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.156.32.80