Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica TV.ACUM



 

Cutremurul din România 4 martie 1977

de (11-3-2012)
2 ecouri

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Doina: (12-3-2012 la 00:38)

    Casa se clătina ca un vas pe valuri. Lumina se stinsese, nu mai găseam cheia de la ușa principală. Când s-a găsit, într-un buzunar de halat, și ușa a fost descuiată, nu s-a putut face un pas afară. Scara era plină de cărămizile căzute de la coș. Când am reușit să ieșim, după ce am îndepărtat cărămizile, cu spaimă (nu se știa dacă nu cumva urmau să ne cadă altele în cap), strada era luminată de farurile unor mașini blocate de cărămizi și moloz. Când eram afară, am auzit acel vuiet sinistru ce nu se poate descrie, și nici uita. Ne întrebam ce poate fi? Abia mai târziu ne-am dat seama: cădeau blocurile. Locuiam central, acolo unde dezastrul a lovit din plin și cu ferocitate capitala. Când am plecat a doua zi dimineață, după o noapte nedormită petrecută la pâlpâiala lumânărilor, să vedem despre ce-i vorba, imaginile de coșmar ale dărâmăturilor s-au înregistrat pe retină, și de pe retină în creier, pentru a nu se șterge nici după atâția ani. O imagine în particular mi-a rămas din blocul de lângă universitate: podeaua unei băi în faianță alb-negru, spânzuraăt peste pilonii fărâmați. Probabil că cei dintre dvs. contemporani cu mine vă veți aduce aminte de acea podea-planșeu de baie cu faianță alb-negru.

    S-a spus în documentar despre cascadori și pompieri eroi. Au fost uitați soldații, băieții aceia cărora abia le dădeau tuleile, nepregătiți pentru un astfel de coșmar, au muncit zi și noapte în moloz, sub moloz, pe dărîmături, sub dărâmături, punîndu-și viața în pericol în orice secundă. Și asta fără nicio asistență de counseling, căci nu era la modă atunci așa ceva. Nu cred că o ființă umană se poate vindeca peste noapte de grozăviile din acele zile și nopți, mai ales dacă a fost martorul dezgropărilor. Jos pălăria pentru acei soldați, tot respectul meu, la fel și pentru pompieri, cascadori (parcă a murit unul, așa rețin), doctori, echipaje de salvare care au fost acolo, în miezul dezastrului. Ulterior se zvonea că mulți soldați s-au sinucis, și nu m-ar mira. Alții poate au supraviețuit, traumatizați mental.

    Câțiva dintre colegii mei au dispărut, pulverizați (blocul Scala), nu s-a mai găsit nimic din ei, alții au scăpat cu hainele de pe ei. Un coleg cu soția și cei doi copii erau la film, la Sala Palatului. Mi-a relatat ce calmi au fost spectatorii, panicați dar disciplinați, nu s-au călcat în picioare, când au fost evacuați. Bravo pentru acei români! Colegul meu și ai lui nu și-au mai găsit blocul în picioare, de aceea scriu că au rămas cu hainele de pe ei, dar fericiți că erau împreună, în viață.

    Nu știu dacă reparațiile au fost chiar atât de superficiale cum afirmă comentatorul din acest documentar. La următorul cutremur, august 1986 (ceva peste 6 grade, nu mai rețin exact), au apărut fisuri în clădiri, dar nu s-a dărâmat niciuna, iar singurele victime au fost cei care au murit de infarct. Pentru că aveam lumina aprinsă în sufragerie, vedeam cum se adâncește o crăpătură în colțul peretului exterior, spre balcon. Mi-am zis, Adio, atâta mi-a fost (locuiam în bloc turn, etj.4) Balansul a încetat, dar nu și spaimele ulterioare. Dormeam, atunci ca și în 1977, îmbrăcați, cu pantofii lângă pat, gata s-o zbughim la orice clătinare, reală sau imaginară. Făcusem, eu toți pe care-i cunoșteam, psihoze de cutremur.

    Dar viața ne-a furat, au venit altele peste noi, bune și rele.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 10 Nu-mi place 1

  • Marc Herivan: (13-3-2012 la 02:21)

    Noi locuiam in Sulea, acum Camil Ressu, in Zeuri, blocuri de 4 etaje construite dupa planurile unui francez si garantate sa reziste la cutremure de 8-9 grade. Au rezistat asa de bine ca fisurile s-au produs numai la ceramica exterioara cu care erau acoperite, dar stind la parter, usa nu s-a deschis la primul val fiindca presa de sus toata cladirea. Am iesit in sfirsit in strada si am simtit sub picioare un al doilea val, ca o cirtita uriasa, Centrala Buc.Sud scotea un nor de aburi si un vuiet cumplit, sa salveze cazanele de la explozie, iar oamenii injurau un sofer de autobuz ca ar fi condus beat… Ne-am dus in centru, la rude si prieteni, pe unii nu i-am gasit, pe altii in gradina Cismigiu. Dimineata m-am dus din nou sa vad ce a ramas din Dunarea, unde locuiau bunicii si m-au lasat sa intru cind faceau pauze cu excavatorul. La etajul 5 se dusesera numai 4 apartamente de pe colt ( in fapt muchea blocului fusese rasa, la 8 aproape de tot si gradat pina la 4 – muntele de moloz ajungea de la 3 pina in strada ).
    Nu sint inginer constructor, dar oricine poate sa-si dea seama ca, in majoritatea blocurilor interbelice care s-au prabusit in ’77 si care rezistasera la precedentul cutremur, se facusera schimbari la parter, inclusiv in structura de rezistenta, pe la inceputul anilor ’60. La Dunarea restaurantul, la Scala cofetaria, in blocul Doinei Badea ( care s-a prapadit impreuna cu fetita atit de mult dorita si atit de tirziu capatata ) s-a sapat jos loc pentru rezervoarele benzinariei, etc. Concluziile par sa fie evidente.
    Ar mai fi multe de povestit, inclusiv cum s-a picat „din greseala” un pilon peste biserica din spatele blocului Dunarea, dar si cum in tot ce s-a construit dupa ’77 s-a cerut si impus respectarea unui grad ridicat de rezistenta la cutremure.

    Ca in fiecare an, un gind pios pentru cei disparuti atunci.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.158.198.141