Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Jurnalism, Comunicare



 

Starea presei (II)

de (11-3-2012)

-continuare din numărul trecut-

Lipsa reperelor jurnalistice autohtone s-a simţit cel mai mult la nivelul investigaţiilor. De prea multe ori, aşa-zisele investigaţii şi dezvăluiri erau dosare strategic „scurse” în mass-media fie de serviciile secrete, fie de alte surse al cărui interes pentru ca ceva anume să apară nu era suficient chestionat. Puţini au fost astfel jurnaliştii români care şi-au periclitat accesul la viitoare informaţii chestionând interesele celor care le furnizau acele dosare. Din dorinţa de a-şi păstra sursele călduţe, unii jurnalişti de investigaţie regurgitau destul de repede ce li se furniza, de puţine ori făcând efortul de a produce o investigaţie veritabilă, la standardele textelor Watergate. Acest lucru s-a petrecut chiar dacă la nivelul documentării, multe din investigaţiile jurnalistice care au apărut în România ultimilor 23 de ani au fost poate exemplare – ca dovadă procesele câştigate de destui jurnalişti.

Problema este că procesele câştigate de unii jurnalişti au certificat veridicitatea unor informaţii sau necomiterea calomniei – şi atât. Prea puţine sunt investigaţiile care să fi avut efecte de genul demisiei lui Nixon, şi asta din cauza păcatului capital comis în jurnalismul de investigaţie românesc, unul de logică elementară, la nivelul stabilirii dincolo de orice dubii a cauzalităţii între evenimente. În latină, această eroare e descrisă cu Post hoc ergo propter hoc. Tradusă în context, expresia înseamnă A a avut loc după B, deci A a avut loc din cauza lui B. Simpla înşiruire a unor evenimente era prea des „dovada” cauzalităţii dintre respectivele evenimente. Acolo unde un jurnalist american ar fi trebuit să stabilească o legătură de cauzalitate mult mai clară între două evenimente, colegul român le înşiruia şi spunea că sunt legate. Silogismele sunau cam aşa: Cipru este o paradis fiscal pentru companii dubioase. Vântu are companii în Cipru. Concluzia: companiile lui Vântu sunt dubioase.

Problema judiciară care este creată de asemenea silogisme este dezarmant de simplă: chiar dacă existau dovezi cum că dl Vântu ar avea niscaiva afaceri mai puţin salubre, nici cel mai dur judecător nu poate admite ca dovadă a neregulii un raţionament post hoc ergo propter hoc ca bază legală pentru un proces. Iar acest tip de raţionament este regula, nu excepţia, în jurnalismul românesc. Ca atare, eşecul acestei bresle de a fi făcut vreo victimă răsunătoare nu poate fi atribuit exclusiv justiţiei ticăloşite.

Nu în ultimul rând, presa românească scrisă suferă de lipsa unui proces vital în jurnalistica modernă – editarea. În presa străină, pe parcursul unui text de la reporter la pagina unui ziar sau la fluxul unei agenţiii, un text suferă modificări multiple, este re-scris şi reformulat de nenumărate ori. Într-o redacţie vestică, editorul are prerogativul de a interveni asupra unui text nu numai pentru a corecta eventuale erori de exprimare, ci mai ales pentru a aduce la suprafaţă unghiul cel mai important, faptele cele mai interesante ale unui text. Editorii buni sunt adevăraţi parteneri ai reporterilor, ajutându-i pe aceştia să exprime ceea ce se încăpăţânează să iasă aşa cum trebuie. Editorii sunt mintea limpede, vocea raţiunii care intervine atunci când un reporter prea implicat într-un subiect îşi pierde reperele şi perspectiva asupra unui text.

Presa românească post-decembristă a zămislit însă nenumărate vedete de redacţie, primadone care nu acceptă să li se schimbe ceva, oameni convinşi că ei şi numai ei ştiu să scrie acel text sacru. Ideea că altcineva i-ar putea ajuta este pentru aceşti indivizi un sacrilegiu. În aceeaşi ordine de idei, România post-decembristă nu a avut parte de instituţii de presă a căror credibilitate sau brand să fie mai importante decât cea a personalităţilor care le populau redacţiile. Spre deosebire de presa vestică, unde cineva ajunge comentator abia după ani de trudă reportericească, în România editorialiştii au proliferat mult mai rapid, în ton cu tradiţia mai sus menţionată. Ca şi restul economiei, în care companiile erau făcute după chipul şi asemănarea fondatorilor lor, presa era presărată cu personalităţi supradimensionate – de cele mai multe ori, şi acestea fiind tot ale unor comentatori, nu ale unor reporteri. La rândul lor, patronii din presa românească au alimentat acest curent, investind sume uriaşe în aceste culturi ale personalităţilor mediatice, ale formatorilor de opinie şi deţinătorilor de adevăruri absolute. Acest lucru a fost însă o extensie logică a presei făcute nu ca afacere pe fundamente economice, ci ca vehicol al traficului de influenţă.

Tot în acest registru se înscrie şi stilul de muncă individualist al prea multor jurnalişti români. Dacă într-o redacţie occidentală se co-semnează multe articole de doi sau mai mulţi oameni, cele mai multe texte româneşti sunt produse de un singur autor, iar ideea că acesta ar putea avea nevoie de ajutor la un moment dat este aproape de neconceput – cum este şi ideea că un jurnalist i-ar putea cere ajutorul unui coleg atunci când ştie ce vrea să spună, dar cuvintele pur şi simplu nu i se leagă pe ecran.

Aceste ultime aspecte ne aduc la consecinţele învăţământului românesc. Pe de o parte, vreme de zeci de ani, acesta nu a educat copiii să lucreze în echipă răsplătind succesul individual, şi eforturile individuale. Pe de altă parte însă, mult mai grav este păcatul educaţiei româneşti de a stimula gândirea critică şi analiza în rândul elevilor şi studenţilor. Dimpotrivă, mulţi, prea mulţi ani învăţământul românesc producea dobitoace în loc de oameni, elevi cărora li se transmitea ani la rând că ceea ce cred ei nu contează. Nimic nu este mai grăitor în acest sens decât abominabilul „comentariu literar”, un gen care chiar dacă nu se bucură de popularitatea de odinioară, îşi face simţită prezenţa în continuare. Comentariil literare, în forma lor clasică, erau nişte compuneri cu fiţe, presărate cu citate din Vianu, Călinescu sau Dumitrescu-Buşulenga. Mesajul lor subliminal către elev este de-a dreptul sinistru: nu contează ce crezi tu, loază, că vrea să zică Eminescu în acest catren, contează ce zice Vianu despre textul respectiv, părerea ta e irelevantă. Degeaba vibrează o minte adolescentină la „Dorinţa”, degeaba scrie frumos despre cum reverberează respectiva poezie cu trăirile elevului în cauză. Un comentariu fără niscaiva cosmogonie, fără părerea lui George Călinescu, nu avea nici o şansă să ia notă mare. La examenele de admitere în liceu, cheia succesului la română era memorarea pe dinafară a acestor monstruozităţi – în unele cazuri fiind vorba de comentarii dictate de profesori întregii clase. Mă urmăreşte până azi imaginea colegului meu de bancă din clasa a VIII-a, care citea câte un alineat din comentariul „oficial” la Mioriţa, recitându-l ulterior cu ochii închişi. Nu mi se pare o exagerare a spune că memorarea de comentarii literare transforma şcolile româneşti în madrase, cu acelaşi efect de îndobitocire a individului. Astfel, cu tot cu reformele haotice ale ultimilor două decenii post-decembriste, şcoala românească rămâne dominată de tradiţia a ceea ce Creangă, în Amintiri din Copilărie, numea „curat meşteşug de tâmpenie”: o predilecţie către dogmatic, către memorizarea cantităţilor uriaşe de informaţii, către un mod de a preda care nu încurajează analiza, nuanţa, sau gândirea critică.

Dacă învăţământul românesc poate fi blamat pentru existenţa unui public cu puţine înclinaţii, calificări sau insuficient apetit pentru analitic în general, merită menţionat aportul învăţământului superior în materie de jurnalism pentru o presă care suferă de carenţe similare cu cele ale publicului pe care nu îl slujeşte. În anii de după 1989, facultatea de jurnalism era foarte la modă, alături de implauzibila şi imprecisa specializare în „comunicare”. Problema este că cei care predau jurnalismul în acele vremuri erau la rândul lor fie foste cadre didactice de la Ştefan Gheorghiu, fie instruiţi „din mers” în domeniu, fie apelau la materiale didactice provenite dintr-o sursă deficientă din punctul de vedere al crediblităţii – Franţa, fiindcă de acolo au venit primele convoaie cu ajutoare şi cărţi de care confraţii din Hexagon nu mai aveau nevoie. Or, Franţa se poate mândri cu multe, numai cu o presă imparţială nu. La ora actuală, nu mai e nici un secret că marile trusturi franceze de presă, patronate de amicii lui Nicolas Sarkozy, au fost mult prea blânde cu preşedintele francez. Iar corespondenţii americani şi britanici în Franţa au volume întregi de poveşti despre imixtiunea politicului în procesele editoriale din Franţa. De asemenea, ca şi noi, francezii preţuiesc opinia, le mot juste şi o frază iscusit scrisă. Chiar dacă investigaţii se fac, nu există un echivalent francez al scandalului Watergate, nu există o eră de glorie a jurnalismului care a făcut dreptate, ca în SUA sau Marea Britanie. Cu toate că la instituţii de renume, cum ar fi RFI, se face presă de calitate, stilul este…altfel decât reporteria seacă pe care o întâlnim în paginile ziarelor americane. Astfel, chiar dacă până la un anumit moment existau oaze precum Şcoala BBC, tradiţia învăţământului jurnalistic universitar a fost preluată, în mare parte, din Franţa. Până în ziua de azi mai întâlnim sminteli precum Teoria Ştirii, şi sunt destui profesori la facultăţile de jurnalism din România care nu cred că e nimic anormal să la spună studenţilor că un text trebuie să fie frumos scris, şi abia apoi adevărat. În rândul jurnaliştilor mai veterani ai presei, faptul că absolvenţii facultăţilor de jurnalism nu ştiu meserie nu mai este de mult timp o surpriză.

-continuare în numărul următor-

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.156.32.80