Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Realităţi medievale şi simboluri identitare: Sfântul Aleksandr Nevski şi cruciada nordică (III): posteritatea unui erou

de (4-3-2012)


Intenţia de restituire a trecutului în date cât mai obiective are de înfruntat provocarea, subiectivismului interpretărilor pe care martorii, istorici-participanţi sau interesaţi în virtutea unor afinităţi etice sau a unor solidarităţi de interese, le imprimă succesiunii faptelor consemnate. Aceeaşi realitate istorică este investită cu semnificaţii diferite, uneori contradictorii, iar difuzarea informaţiei scrise pe orizontală prin apariţia tiparului şi alfabetizare, ca şi interesul publicului, au făcut ca la statutul ştiinţific al istoriei să aibă nevoie constantă de legitimare prin apeluri la spiritul critic care să opereze o necesară separare a realităţii faptelor şi oamenilor de discursul pe care controversele şi reevaluările dintr-un moment sau altul le-au propus. Nu sunt puţine cazurile în care, spre exemplu, o victorie a unora este prezentată ca o înfrângere de sursele adversarului, cazul înfrângerii suferite de unguri la Lechfeld şi menţionarea sa în Cronica Notarului Anonim fiind unul din cele mai cunoscute. Destinul personalităţilor nu face excepţie, iar tendinţele unilaterale sunt cu atât mai evidente cu cât subiectul se pretează unui reducţionism facil şi simplificator, care tinde să investească personalitatea şi conduita unui individ, fie el şi de excepţie, cu semnificaţii proprii interesului imediat al lectorului. Biografia Sfântului Aleksandr Nevski nu este mai puţin interesantă decât dezbaterea pe care diverse proiecţii asupra unora din datele sale le inspiră în mediile istoriografice, politice sau ecleziastice. Chiar dacă veneratul învingător al suedezilor şi germanilor nu se bucură de notorietatea unora din succesorii săi precum Ivan Grosnîi sau Petru cel Mare şi nu a captat interesul opiniei contemporane în aceeaşi cantitate ca şi conducătorii Rusiei Sovietice, Aleksandr Nevski este prima din seria personalităţilor în legătură cu care s-au căutat sensuri de profunzime pentru înţelegerea istoriei ruşilor şi a raportării lor la alteritate.

Percepţii contemporane şi interpolări societale

Însemnătatea politică a evenimentelor cu care eroul s-a identificat la jumătatea secolului al XIII-lea concurează semnificaţiile militare şi identitare evocate anterior. Afirmaţia poate părea surprinzătoare, dacă avem în vedere faptul că succesele sale nu au produs o schimbare radicală a raporturilor de putere din nord-estul Europei, iar republicile urbane ruseşti au continuat să se afle într-o poziţie defensivă în relaţie cu Hansa şi cu Ordinul Livonian. Chiar în aceste condiţii, scrisul istoric rus medieval i-a conferit învingătorului de pe Neva un loc central între exponenţii dinastiei Ruric, alături de Vladimir cel Sfânt şi Iaroslav cel Înţelept şi, spre deosebire de majoritatea suveranilor ruşi, referirile la el sunt aproape în totalitate pozitive. Istoricul nu poate stabili cu exactitate dacă avem de-a face cu nevoia generală de repere, cu atât mai stringentă într-o epocă de criză, dacă însuşi caracterul spectacular al evenimentelor l-a făcut pe protagonist candidatul ideal pentru un anumit tip de propagandă în care tronul şi altarul au laborat începând din secolul al XIV-lea, sau dacă, şi probabil aceasta este o explicaţie mai exactă, conduita şi deciziile protagonistului au fost mai compatibile cu sensibilităţile şi agenda supuşilor şi urmaşilor săi. În Această din urmă apreciere face logică preferinţa mediilor ecleziastice ruse pentru apărătorul Novgorodului, oarecum în dauna altor cnezi precum fratele său Andrei Iaroslavici, care ajunge să se opună suzeranităţii mongole, sau a lui Danil Romanovici, cneazul de Halici-Volhinia, cu tentativele sale episodice de rezistenţă la presiunile hanului, iar tratativele cu Sfântul Scaun îi aduc încoronarea ca rex ruthenorum[1]. Dimensiunea sa paradigmatică este dată, conform surselor, de reunirea tuturor calităţilor contemporanilor săi şi de loialitatea absolută faţă de biserica rusă. Cel care în 1258 devine Mare Cneaz cu binecuvântarea Marelui Han a restaurat într-adevăr, îm măsura în care evenimentele o îngăduiau, poziţia suveranului de protector al bisericii şi garant al securităţii sale în relaţie cu o societate tentată de instabilitate şi cu proximitatea latină. Izbânzile sale, repurtate împotriva unor inamici de credinţă latină, este în acelaşi timp eşecul încercărilor Sfântului Scaun de a aduce biserica rusă sub autoritatea Romei, în contextul creat de Cruciada a IV-a[2]. În planul diplomaţiei ecleziastice, Aleksandr Nevski s-a dovedit odată în plus un inovator, inaugurând seria tratativelor unor dinaşti ruşi cu papalitatea, menite să le aducă acestora creşterea ponderii lor politice în raport cu statele creştine, dar finalizate inevitabil cu reafirmarea caracterului sacrosanct al credinţei şi ritului bisericii ruse pravoslavnice. Chiar dacă opţiunea pentru ortodoxie anula pe termen scurt posibilitatea unei acţiuni de succes împotriva mongolilor, eventual cu sprijin din Apus, susceptibilităţile existente de ambele părţi făceau imposibile iniţiativele papale de unificare chiar acolo unde au existat disponibilităţi evidente din partea conducătorilor locali, aşa cum s-a întâmplat în Halici şi Lituania. Succesele lui Aleksandr Nevski au însemnat şi recalibrarea centrelor de putere în spaţiul care ulterior va fi numit Velikorossia. Marele Cneaz a capitalizat avantajele conferite de poziţia sa printr-o redistribuire a posesiunilor în avantajul fiilor săi. Printr-una din acele întâmplări repetitive cu care istoria surprinde, cel mai tânăr dintre fiii săi, cneazul Danil, va primi cnezatul Moscovei şi va întemeia casa domnitoare care va restaura unitatea pământurilor ruseşti şi independenţa faţă de Hoardă. Aceste performanţe care nu puteau fi anticipate la mijlocul secolului al XIII-lea au fost obţinute de aceia care au urmat cu fidelitate aceeaşi conduită politică, alianţa cu Hoarda, mefienţa faţă de biserica romană, captarea bunăvoinţei clerului rus. Descendenţa din Sfântul Aleksandr Nevski a fost utilizată ca mijloc de legitimare a pretenţiilor familiei Şuiski la tronul ţarilor. Din acest punct de vedere, momentul canonizării sale este şi el relevant, datând dintr-o perioadă în care monarhia şi biserica ortodoxă se iniţiau o ambiţioasă agendă reformistă, preliminată de încoronarea ca ţar a lui Ivan al IV-lea (1533-1584) şi de publicarea unor scrieri menite să standardizeze practicile rituale şi normele de conduită ale clerului regular şi secular.

Din perspectiva relaţiei stat- societate, epoca lui Aleksandr Nevski s-a dovedit paradigmatică în privinţa structurării unei ierarhii specifice pentru lumea rusă în relaţia dintre suveran, categoriile privilegiate şi popor.. Nota discordantă în acordul dintre suveranul investit cu aura sfinţeniei şi supuşii săi a venit tocmai din partea forţelor care în Apus vor susţine politicile de centralizare etatică, categorii pe care, cu un termen contemporan, le-am desemna drept clasa de mijloc. Boierii şi negustorii de la Novgorod s-au dovedit prea puţin recunoscători celui care le salvase oraşul de ocupaţia suedezilor, determinând plecarea în exil a acestuia, iar prezenţa aliaţilor săi tătari a provocat revolta aceloraşi forţe în 1259. Aceste mecanisme ale echilibrului intern, care pot fi decriptate cu greutate datorită caracterului lacunar al însemnărilor, prelimină o relaţie dezechilibrată între guvernanţi şi guvernaţi, un tip de paternalism care amalgama tradiţia slavă a capului familiei şi elementele conservatorismului societal preluat pe filieră bizantină. În virtutea acestui raport, funcţia esenţială a conducătorului este aceia de protecţie a poporului într-o accepţiune depersonalizată, în egală măsură în faţa acţiunilor adversarilor dinafară şi a abuzurilor celor puternici. Ideologia etatică medievală rusă prelimină expresiile moderne şi contemporane ale mitului conducătorului providenţial, iar forţa sa de sugestie a asigurat coeziunea statului moscovit medieval, chiar în condiţiile în care dezvoltarea instituţională inhiba capacitatea efectivă a puterii de a răspunde prompt acestor aşteptări sociale. Sfântul Aleksandr Nevski este din acest punct de vedere prima expresie personalizată a suveranului velikorus medieval, iar importanţa legitimităţii pe care a creat-o este relevată indirect de convulsiile pe care societatea rusă le-a cunoscut odată cu stingerea dinastiei succesorilor săi direcţi, pe durata „vremurilor tulburi”. Preocuparea pentru alcătuirea unei baze sociale a puterii era improprie Evului Mediu propriu-zis, dar dificultăţile în relaţia cu categoriile sociale libere sau mai dispuse la iniţiativă ridică de pe acum dificultăţi, pe care succesorii moscoviţi ai Sfântului Aleksandr Nevski le vor soluţiona, cel puţin în cazul Novgorodului, prin represalii militare şi deportări sistematice, care vor sfârşi prin destructurarea acestui insolit pol de putere şi de conştiinţă civică a ruşilor.

Semnificaţii în durată lungă şi interpolări contemporane

Evenimentele de la mijlocul secolului al XIII-lea sunt socotite în continuare ca un punct de turnură în istoria Rusiei, în primul rând din perspectiva opţiunilor de politică externă atribuite lui Aleksandr Nevski. Istoricii ruşi continuă să aprecieze clarviziunea şi aproape pragmatismul hotărârii sale de a nu angaja Rusia în acţiuni cu urmări incerte, precum o eventuală rezistenţă împotriva Hoardei de Aur, aflată atunci la apogeul puterii sale[3]. Precauţia Marelui Cneaz a ferit astfel ţara de distrugerile inerente unui conflict îndelungat cu hanatele mongole care puteau mobiliza aproape integral resursele militare ale Asiei, dar mai ales a împiedicat asimilarea naţiunii ruse în universul dominat de papalitate şi împărtăşind creştinismul apusean, aşa cum se îmtâmplase cu naţiunile slave apusene sau cum se va întâmpla cu lituanienii, încă păgâni în epoca lui Aleksandr Nevski. Dezbaterile provocate de tentativele de modernizare a Rusiei prin occidentalizare, au determinat apariţia unor nuanţe în relaţie cu acest punct de vedere aproape oficial, o serie de autori sugerând că supunerea cnezatelor ruseşti faţă de tătari a afectat pe termen lung dezvoltarea social-economică şi culturală a ruşilor. În această ordine de idei, Marele Cnezat al Moscovei perpetuează mai curând moştenirea mongolă decât tradiţia slavă şi bizantină[4], iar în serviciul acestei opinii sunt aduse mărturiile unor observatori contemporani, pentru care aparatul administrativ şi militar al Moscovei sunt calchiate după precedentele mongole. Echivalenţa ruşi-tătari, îndreptăţită şi de prezenţa efectivă a unor contingente ale acestora din urmă în forţele militare ruseşti, este o temă intens frecventată în corespondenţa diplomatică şi în cronicile germane redactate în Livonia sau Prusia, pamfletele din secolul al XVIII-lea şi identificarea Rusiei cu un Est ameninţător şi barbar, devenită un leitmotiv al abordărilor din secolul al XIX-lea, nu dovedesc prea multă originalitate în raport cu producţiile premoderne[5]. Pe aceeaşi direcţie interpretativă se plasează aprecierile istoriografice mai recente, venite dinspre studiul mai aprofundat al Cruciadei Nordice, care încearcă să relativizeze semnificaţia victoriilor ruseşti din 1242, subliniind caracterul redus al forţelor Cavalerilor Teutoni angajaţi în luptă şi predominarea contingentelor mobilizate de aliaţii estonieni ai acestora[6]. Astfel de opinii au declanşat o reacţie previzibilă a istoriografiei ruseşti, care a insistat la rândul său asupra dimensiunii confesionale a conflictului şi a ostilităţii ireductibile a lumii catolice faţă de Rusia. Dimensiunea militară a carierei lui Aleksandr Nevski a fost repusă în valoare de propaganda petrină, în contextul reafirmării cu succes a iniţiativelor ruseşti la Marea Baltică. Efortul de apărare a frontierelor în 1709 şi construirea noii capitale la Sankt Petersburg au prilejuit o largă difuzare a cultului său prin efortul statului şi al bisericii. Figura cneazului învingător a devenit simbolul naţionalismului velikorus din secolul al XIX-lea, care propaga ideea unui conflict secular între slavi şi germani. O serie de circumstanţe favorabile au determinat recuperarea parţială a acestor teze în cadrul propagandei sovietice, în primul rând conflictul cu Germania nazistă care reclama la rândul ei mandatul Teutonilor, dar şi atitudinea Marelui Cneaz faţă de boierime. Evoluţiile din ultimele două decenii au presupus şi recuperarea patrimoniului identitar medieval al Rusiei, Sfântul Aleksandr Nevski fiind venerat ca apărător al patriei şi frontierelor naţionale.

Fără a investi fapte petrecute în Evul Mediu cu semnificaţii străine mentalului şi conduitei participanţilor sau a căuta în datele medievale răspunsuri pentru provocările moderne şi contemporane ale relaţiilor ruso-germane,, putem aprecia că datele carierei Sfântului Aleksandr Nevski au reprezentat în istoria Rusiei mai curând o reacţie care prelimină, mutatis mutandis acel mix de expansiune şi mefienţă recognoscibil în istoria Japoniei de după  bătălia de la Sekigahara şi în biografia shogunului Tokugawa Yeyasu, o restaurare a ordinii morale în societate şi o abordare prudentă a provocărilor unei lumi în schimbare.


[1] A. Rambaud, Histoire de la Russie, Paris, 1929, p. 98.

[2] Vezi Union of Susdal, apud Şerban Papacostea, op. cit. p. 174.

[3] S. Platonov, Histoire de la Russie, Paris, 1931, p. 89.

[4] Francis Dvornik, Slavii în civilizaţia europeană, Bucureşti, 2001, p. 126.

[5] A. Riazanovski, Histoire de la Russie, vol. V, Paris, 1986, passim.

[6] John Fenell, op. cit. passim.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.196.68.10