Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

37 de ani în Țara lui Bulă. Amintiri din epoca de aur.

de (26-2-2012)
2 ecouri

Odată propus acest subiect, am promis să contribui cu o relatare personală. Deși o fac cu o strângere de inimă pe care nu mi-o pot explica în totalitate. Poate că așternându-mi gândurile voi ajunge la o clarificare cu mine însumi, clarificare care eventual să fie de folos și altora.

Moartea lui Bulă (un impostor?)

Ni-l amintim pe Bulă ca pe un personaj simpatic pe care îl simțeam alături de noi, mai ales în partea a treia, a revenirii la duritate și absurd a epocii comuniste. Atunci el a devenit tot mai prezent printre noi prin bancurile ,,politice” care se spuneau. Pentru mine este un mister cine le inventa, unele dintre ele fiind foarte reușite mai ales în contextul vremurilor pe care le trăiam.

Bulă ne alina îngrijorările dar probabil ne și anestezia simțul critic. Ne lasă sa credem ca putem lua la mișto un fapt oricât de grav ar fi el, chiar și cele care ne marcau viata.

După decembrie ’89 Bulă a dispărut discret. Poate ca a făcut ca într-unul din bancurile lui, când după o masa copioasa la restaurant a strigat ,,M-am saturat”, punându-și capăt zilelor. Sau poate Bulă era pur și simplu creația laboratoarelor de dezinformare ale Securității.

Reflectând, mai în gluma mai în serios, la asta, ajung la concluzia ca încă știm prea puțin despre felul de a fi al celor din aparatul de represiune comunista. Cum erau Ceaușescu și familia lui în spatele culiselor, cum era Prim Secretarul Județului Argeș, Tov. Zamfir, care împărțea pumni salariaților aduși în remorci cu gratii trase de tractoare (,,leasing” de la pușcărie) la munca agricola forțată? Cum era de fapt ca ,,om obișnuit” Prima Doamna a Județului Argeș, Doamna Zamfir? Ea, care, după un stagiu la Direcția Comerciala, unde ordona sa se ,,pună deoparte” loturi întregi de marfa buna (maiouri, prosoape, jucării chinezești, covoare persane, cojoace de Orăștie) de care însă uita iar vânzătoarele nu îndrăzneau sa le ,,dea” a trecut apoi prin 1985, la un domeniu și mai lucrativ, Biroul de Pașapoarte Argeș Cum era ea când revindea altor fraieri borcănelele de cafea Amiga ,,primite” și cum va fi fost când o familie de prieteni i-a dat în ,,mare taina” o atenție, nu mai puțin de un aparat video pentru a primi mult visatul Pașaport pentru RFG? Acest aparat costa cat un automobil Dacia nou, 70000 lei, suma incredibila, deși Dacia noua se vindea și ea cu pana la 1300000 lei în 1989. Iar un salariu bun de inginer începea cam pe la 3300 lei.

Erau printre acești ,,monștri fără față” idealiști și mercantili? De bună seamă. Dar nu știm mai nimic despre aceste culise. Atunci cum sa ne miram ca lipsa noastră de informare în privința culiselor (pentru ca realitatea, asa cum ne apărea nouă, nu ne poate fi luată – ne putem doar preface ca am uitat-o) ne joaca feste de care s-a profitat. Odată cu îngroparea soților Ceaușescu multi dintre noi ne-am complăcut sa ne lăsăm conștiința să adoarmă la loc. Pe poarta larg deschisa s-au strecurat pe lângă noi, plasându-se apoi deasupra noastră ceilalți actori ai dictaturii.

Si totuși, chiar în situația informației precare pe care o avem despre acea perioada (cu excepția experientelor personale care de fapt sunt cam tot ce avem în materie de istoria comunismului) putem sa ne abținem de la o luare de poziție? Părerea mea este ca, chiar acceptându-ne limitele, e mai bine sa luam poziție – cu erorile de rigoare – decât din prudenta și hipercorectitudine sa nu ne mai pronunțăm de loc.

Victimele comunismului. Cine?

După părerea mea, chiar dacă nu în masuri egale: toți Cei din interiorul tarii dar și cei din afara care aveau conexiuni cu ea. Cei care l-au suportat dar și cei care l-au instrumentat. Apoi, nu numai oamenii, ci și ființele necuvântătoare, mediul ecologic al tarii, patrimoniul cultural apropiat inimii noastre (,,Insula Ada Kaleh”). Țineți minte elanul de a ,,îngenunchea natura”, acea natura care acum ne baga în sperieți cu focuri parjolitoare, uragane, inundații, tsunami, pandemii? Cine pe cine îngenunchea?

Daca comunismul în România a făcut atâtea victime, nu ar fi oare de bun simt sa ne controlam mai cu atenție ,,nostalgiile” confuze și ,,amneziile simulate„? Sa o lăsăm mai moale cu relativismul și cu brusca nevoie de hipercorectitudine?

Conotațiile nostalgiei

Încruntat (dreapta, in foto) in paradisul din casa bunicii din Constanta

Încruntat (dreapta, in foto) in paradisul din casa bunicii din Constanta

Nostalgia este unul din puternicele resorturi ale vieții noastre. Pornim în viata flamanzi de a aduna impresii noi, de a descoperi locuri, întâmplări și situații noi, de a crea conexiuni. Ele devin proiecția Universului în noi înșine, parte din noi înșine. În acest proces simțim fiorii noii cunoașteri, ai vieții O știe orice copil sau tânăr (nu am întrebat pe nimeni, rog pe cei care au alta experienta sa ma contrazică, diversificând descrierea). Cu trecerea timpului, proiecția realității noastre, în forma unui amalgam acumulat în noi capătă pecetea nostalgiei. Nu ne este indiferenta nici realitatea care a stat la baza nostalgiilor noastre. Sufar când după ani, perindându-mă prin splendidul și misteriosul spațiu al Peninsulei Constantei, impregnat de parfumurile unor epoci exotice, îl găsesc răvășit, violat și lăsat în părăsire Nu mai sunt simigeriile de la Piața Ovidiu, nu e frumos, romantic, nostalgic asa cum un astfel de loc ar fi în orice parte a Occidentului (de exemplu orașul vechi din Antibes).

Poate ca de la aceasta trauma rezultata din umilirea unor medii ce ne-au fost dragi prin amintirile care ne leagă – nu mai e decât un pas pana la a ne refugia în cinism îngroșând rândurile celor care scuza comunismul pentru ca ,,a avut și el lucrurile lui bune” sau ,,a fost greșit aplicat”. Pe undeva pe aici ar trebui sa tragem linia: intre frustrările noastre personale și colective – cele justificate – și cinismul de a ne răzbună pentru aceste pierderi prin abordarea nostalgiei fata de fosta dictatura. Fara sa conștientizăm și respectam aceasta delimitare ne desolidarizam de suferințele reale ale multor altora, doar pentru ca ,,noua ne-a mers bine, fără sa trebuiască sa fi fost profitorii regimului”.

Protecția fără privilegii nemeritate

Sunt tentat sa admit ca în perioada dictaturii comuniste, chiar și ultimul deceniu, a existat o categorie sociala, deloc de neglijat, care a relativ cruțată de autorități, fără ca pentru asta sa fi fost nevoie sa se fi prostituat. Erau cei de care politrucii au înțeles ca aveau nevoie, cei pe care ii admirau în sinea lor. Au fost lăsați în pace, în proporții diferite și imprevizibile, ingineri, medici, economiști, profesori, pana la urma chiar și preoți Ultimii erau reprezentanții lui Dumnezeu pe pământ iar politrucii, cel puțin mare parte a celor ce proveneau din mediul rural, erau încă religioși și superstițioși

Si mai știm foarte bine, ca contrar principiilor egalitariste pe care un politruc eventual le afișa (în ultimul deceniu nici măcar nu se mai sinchiseau de fapt sa salveze aparentele), niciunul din ei nu visa să-și facă odrasla tractorist-plugar sau muncitor de înalta calificare. Ținta erau exact grupurile de ,,meserii intelectuale” pe care politrucii înțelegeau sa le acorde protecția necesara, dar nu și mari privilegii.

Tabloul relației dintre politruci și categoriile sociale era ceva mai complicat decât atât, dar ma rezum la aceasta descriere, ea conținând fapte relevante pentru discuția noastră.

E suficient doar să învățăm din greșelile istoriei?

Nu. Asta ne complica comunicarea cu negationistii sau puriștii condamnării comunismului în România

Ca trebuie sa cunoști istoria ca sa nu mai repeți greșelile ei o accepta orice om cu scaun la cap.

Difera însă felul cum punem acest lucru practica și de aici apar disensiuni.

Este un subiect care pentru noi, cei care am trăit epoca, a devenit arid, pentru unii dureros de reînviat dar care din când în când își cere dreptul la a fi scos la iveală. Istoricii așteaptă cu răbdare niște decenii bune pentru ca sa se creeze ,,perspectiva istorică” necesară, cât și accesul la arhive, unele din ele poate încă ținute sub zăvor.

Pe de alta parte, după mai bine de doua decenii de la căderea comunismului, în societate atitudinea de negaționism a perioadei comuniste se păstrează. Negaționismul e abordat, poate nu chiar surprinzător, nu numai de cei care ar avea de câștigat în relativizarea, mușamalizarea, reducerea la derizoriu a suferințelor și anomaliilor de atunci. Mai exista o alta categorie, mai subtila, și cu o justificare bine fundamentata (printre altele aceea a respectării rigurozității științifice și păstrării adevărului): cea a celor pe care i-as numi ,,Idioții Dezinteresați”. Dar poate ca asta ar putea fi subiectul unei viitoare consemnări.

Cine are nevoie de o rememorare a acestei perioade? În primul rand, cei mai tineri care nu au impresii directe din Epoca Luminilor Negre.

Așadar, va aștept în numărul viitor cu: Talmeș-balmeș de amintiri

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Stefan N. Maier: (27-2-2012 la 13:03)

    Un banc vechi:
    Bula se intalneste cu un fost coleg de scoala, ambii ispasind pedepse la Canal.
    – Bula, ce faci vechi prieten, ce cauti aici?
    – Sunt condamnat la cinci ani de munca fortata, spune Bula morocanos.
    – Dar ce-ai facut?
    – Nimic.
    – Hai ma, spune adevarul… Toata lumea stie ca pentru Nimic iei doar trei ani…

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 0

  • Andrea Ghita: (27-2-2012 la 13:24)

    Un articol excelent, care pune pe ganduri. Astept continuarea.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.198.35.26