Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

CUM SE NEAGĂ GENOCIDUL ARMEAN

de (26-2-2012)
2 ecouri

În după amiaza zilei de 23 ianuarie în Senatul Republicii franceze s-a dezbătut timp de cinci sau șase ore un proiect de lege menit să pedepsească negaționismul genocidului armean.  Ca și alte parlamente europene, legislativul francez recunoscuse în 2001, ca o crimă imprescriptibilă, masacrarea în masă de către autoritățile otomane începând cu aprilie 1915 a populației de etnie armeană aflată atât în provinciile istorice armenești, cât și în alte localități ale Imperiului. Și de data aceasta votul din Senat realizase o majoritatea confortabilă – 124 contra 80 – iar votanții aparțin atât coaliției de guvernământ cât și opoziției socialiste. În esență legea prevede ca cei care se fac vinovați, că neagă prin faptele și opiniile lor realitatea istorică a acestei crime, cetățeni francezi sau străini aflați pe teritoriul țării, vor fi pedepsiți cu închisoare pe un an și plata unei amenzi de 45.000 Euro. Astfel Franța urmează Elveției pe calea condamnării nu doar a Holocaustului, dar și a genocidului prin care aproximativ un milon și jumătate de armeni au fost supuși unei exterminări programate de capii Junilor Turci în urmă cu aproape nouăzeci de ani.

Ca cetățean român de origine armeană am fost mai mult decât curios să văd cum vor reacționa autoritățile și factorii noștri politici la această legiferare făcută de Franța, una dintre cele două „locomotive” ale Uniunii Europene, chiar susținătorul expres al inițierii și susținerii aderării noastre în marea familie europeană, o familie care de multă vreme recunoaște realitatea acestei criminale istorii otomane. Curiozitatea era justificată și de faptul că în ciuda unui curent, care continuă să se manifeste, potrivnic admiterii Turciei într-un viitor previzibil în UE, președintele României a semnat acum un parteneriat strategic cu Turcia.  Evident, cum n-am ajuns străin/indiferent de viața politică, în ciuda unor mari dezamăgiri produse de clasa politică, nu mă așteptam la vreun gest de empatie față de „cauza armeană”, din moment ce, nu-i așa, politicianul român e indiferent la soarta românilor nu doar din țară, dar și din afara ei!  Totuși…

În seara zilei de miercuri, 25 ianuarie, la rubrica externă aTelejurnalului de la TVR, scepticismul meu a fost confirmat cu asupra de măsură. După enunțul evenimentului petrecut în legislativul francez avea să urmeze o înșiruire de șase declarații ale unor cetățeni turci din Istambul și Ankara care acuzau Senatul francez că s-a amestecat într-o treabă care e doar de resortul istoricilor. Nici o declarație a vreunui legiuitor francez care să justifice actul cu pricina n-a găsit cu cale TVR (fostă liberă) să-i facă loc în subiectul cu pricina. Nu atât ca să explice ce e cu genocidul – primul mare măcel în masă din secolul XX – dar măcar să explice de ce e nevoie ca după recunoașterea oficilă de către statul francez a tragediei istorice îndurate de părinții celor aproximativ cinci sute de mii de francezi de origine armeană, ea, Franța, a fost obligată să adopte măsuri punitive împotriva negaționismului. Așa ar fi aflat telespectatorul român că democrația e obligată să apeleze la pedepse când derapajele pot pune în pericol nu doar vieți omeneti, dar și simboluri sfinte ale unor colectivități cum sunt locașurile de cult, cimitirile, monumentele funerare…

Empatia TVR cu cetățenii de pe stradă din Istambul sau Ankara ar fi fost demn de toată lauda  dacă cetățeanul turc ar fi avut măcar posibilitatea de a fi informat asupra cauzei pusă în discuție, și nu să repete papagalicește instigarea autorităților turcești, cum că recunoașterea genocidului ar fi atributul exclusiv al istoricilor. Care istorici? Cei oficiali, ai lui Erdogan sau cei condamnați de justiția turcă și obligați să trăiască în exil? Unul dintre aceștia din urmă, Taner Akcam, ne-a vizitat de curând țara cu ocazia lansării cărții sale „UN ACT RUȘINOS, genocidul aremean și problema responsabilității turce”. E o carte pe care o descoperisem în SUA, într-o ediție în limba engleză, acolo unde profesorul turc și-a găsit refugiu și catedră universitară pentru a putea continua nestingherit cercetările sale într-un domeniu atât de sensibil încât autoritățile din țara sa de obârșie nu doar țin ferecate în arhive documente la care n-au acces decât scribii oficiali, dar pedepsesc cu închisoarea pe cei care le fac publice. Aveau să treacă trei ani de când îmi propusesem să fac publică în română această carte care, dincolo de valoarea documentelor aduse la lumină, are și o pronunțată valoare simbolică, e cartea unui savant dedicată „unui turc credincios musulman care i-a salvat pe membrii unei familii de armeni de la deportare și moarte… Actul lui curajos continuă să ne arate drumul spre un alt fel de conviețuire a turcilor cu armenii”. Cu dificultăți de care n-are rost să vorbesc aici cartea a apărut la Editura Ararat, iar lansarea în Aula Academiei Comerciale, deși moderată de academicianul Dan Berindei a trecut neobservată în afara comunității.  Ca și difuzarea cărții, tiraj stocat și acum în subsolurile Editurii Ararat. Așa că ignoranța supra subiectului nu trebuie căutată în afara Uniunii Armene (președinte: liberalul Varujan Voscanian).

Dacă cetățeanul român e puțin sau deloc informat asupra tragediei îndurate de părinții și bunicii concetățenilor săi armeni ( majoritatea comunități are obârșia în refugiul supraviețuitorilor masacrului din 1915), cetățenii turci suferă consecințele unui tabu instituit încă din primii ani de dictatură instaurat de către Ataturk. Deci, ca să nu existe dubii asupra inocenților interveievați de televiziunea turcă ale căror declarații au fost preluate tel quel de instituția din Dorobanți, cred că e suficient să citez motivația unei instanțe turcești la condamnarea la închisoare a doi cetățeni turci care au folosit cuvântul „genocid”: Discuțiile despre genocid atât în Turcia cât și în alte țări afectează în mod nefavorabil securitatea națională și interesul național.  Cererea de recunoaștere a genocidului a devenit parte și chiar mijloc de realizare a planurilor speciale care au ca scop schimbarea granițelor geografice politice ale Turciei… Acceptarea acestei cereri poate duce la o îndoială privind drepturile de suveranitate ale Republicii Turcia asupra teritoriilor pe care se pretinde că s-au desfășurat aceste evenimente…” E vorba, bineînțeles, de teritoriile Armeniei istorice, inclusiv a biblicului Ararat.  Cum era, săracul om de pe stradă turc, să se exprime, chiar dacă era în cunoștință de cauză, asupra unui subiect asupra căruia apasă umbra gratiilor pușcăriei?  Dar, una peste alta, e de înțeles – și astfel acceptabilă – teza prezervării drepturilor de suveranitate teritorială prin reprimarea adevărului istoric, inclusiv prin condamnarea la închisoare a celor care rostesc adevărul, așa cum era s-o pățească chiar și laureatul premiului Nobel, Orhan Pamuk, pentru un stat care se vrea membru deplin în familia democratică europeană? Amânarea succesivă a începerii discuțiilor asupra admiterii Turciei în UE se explică și prin neasumarea de către autoritățile turcești a responsabilității istorice asupra genocidului armean. Poate că parteneriatul semnat de președintele Băsescu și, mai ales, expertiza românească privind aderarea în UE, când țara noastră a fost invitată înaintea aderării să rezolve toate diferendumurile cu vecinii, ca și cu propriul său trecut, să folosească Turciei ca să treacă pragul europenizării ei. Poate…

Pentru cititorul neavizat asupra chestiunii aș vrea să sugerez aici contextul istoric în care a avut loc tragedia armeană. Era în primul an Al Primului Război Mondial, iar exterminarea armenilor a reprezentat cel mai sângeros eveniment care avea să afecteze populațiile civile. Nu faptul că Turcia intrase în conflagrația mondială alături de Germania și Austro-Ungaria, ci intrarea bolnavului Europei în crepusculul existenței sale avea să prilejuiască o dezlănțuire de ură și de violențe incomparabilă nu doar cu vremurile de pace, dar chiar cu situația din țările aflate sub ocupație inamică.  Între aprilie și septembrie 1915, un teritoriu istoric vechi de trei mii de ani din Estul Asiei Mici a fost golit metodic de orice suflare armenească și șters de pe hartă.  Junii Turci, primul partid naționalist care va veni la putere în istoria secolului trecut, a planificat odiosul masacru colectiv împotriva unei populații considerată până atunci ca fiind parte constituentă a corpului cetățenesc otoman; ea avea să fie exclusă prin condamnare la moarte ca „dușman interior”. Pe această crimă abominabilă au crezut responsabilii Uniunii pentru Uniune și Progres (Junii Turci) că pot construi statul-națiune de tip european. În pofida tăcerii impuse de urmașii genocidarilor, dacă această crimă n-a constituit obiectul unei cercetări sistematice, în schimb s-a născut o vastă literatură memorialistică datorată suprviețuitorilor salvați în ceasul al doisprezecelea de către Aliați. Franța, dar și Statele Unite, avea să fie atunci cea mai importantă membră a coaliției victorioase, a Antantei, din care făcea parte și România, care a sărit în ajutorul puținilor supraviețuitori ai masacrelor.  Cititorii români ai repetatelor ediții ale romanului Patruzeci de zile pe Musa-Dagh de Franz Wefrel își mai amintesc că acestui corp expediționar francez le datorează salvarea și eroii acelei epopei reale. Pe lângă nenumărate mărturii lăsate de supraviețuitori, printre care și refugiați care și-au găsit adăpost în România, se află însă și depoziții ale unor persoane neutre, cum ar fi celebrele memorii ale ambasadorului nord-american Henri Morgenthau. Nu doar grație acestor persoane neutre, dar și a primelor anchete judiciare ordonate de instanțele apărute după ocuparea capitalei de atunci, Constantinopol, s-a putut alcătui un tablou destul de detaliat și, deseori, surprinzător de exact asupra aplicării planului de neantizare a populației armenești. Dacă voința exterminatoare a aparținut Comitetului Central al Junilor Turci, executarea planului a revenit organizațieie speciale Techkilât-i Mahsusa, celulă de comandă care cuprindea patru din cei nouă membri  ai Comitetului Central: dr. Ahmed Nazim, dr. Bahaeddin Shakir, Atif Bey și Yusuf Riza Bey. A fost localizat și sediul organizației din Istambul. Toate telegramele și documentele prezentate în timpul proceselor șefilor Unioniștilor, adresate rețelei provinciale, sunt semnate de cadre din acest centru, fapt ce dovedește responsabilitatea asumată în planificarea și coordonarea acțiunilor din teren de către acest organism de partid-stat. Executanții erau și ei recrutați din rândul ofițerilor apropiați sau membri ai acestui partid, din două surse: criminali de drept comun eliberați la indicația Ministerului Justiției, iar alții membri ai triburilor circaziene și kurde. (O ironie a soartei îi arată azi pe kurzi, cei care erau printre cele mai docile și sălbatece instrumente de aplicare ale planurilor genocidare, la rândul lor, victimele represiunilor etnice…)

Ca trase la indigou, operațiunile s-au desfășurat la fel, peste tot, în mai multe etape. În 28 februarie 1915 Enver Pașa dă ordin ca zeci de mii de recruți armeni încorporați în Armata a treia să fie dezarmați și executați în locuri dosnice sau încadrați în batalioane de muncă. La sfârșitul lunii aprilie începe arestarea elitelor armenești din toate orașele începând cu Capitala.  În luna următoare sunt internate în lagăre mai multe contigente de bărbați cuprinse între 16 și 60 de ani, iar alții, cu vârste între 16 și 19 ani, care fuseseră scutiți de serviciu militar sunt încorporați nu pentru a merge pe câmpul de luptă, ci pentru a fi executați în grupuri mici, în locuri izolate, de către detașamentele Organizației speciale. Astfel că în 3 luni în localitățile cu populație majoritară armenească din Est nu mai existau bărbați adulți. Deportările propriu-zise au început în luna mai.  Cele șase provincii orientale, considerate teritorii istorice armenești, au avut prioritate în acest plan diabolic, iar, mai apoi, deportările declanșate două luni mai târziu în vestul podișului anatolian, marcau încheierea dizlocărilor.  Convoaiele cu deportați au fost distruse sistematic pe parcursul drumului și doar o mică parte dintre ei au ajuns la „locurile exilului”. Printre aceștia s-a aflat și o tânără abia căsătorită de câteva zile cu un cetățean american, un armean revenit în comuna natală ca să-și găsească o soție pe care s-o scape în America. Avea să fie arestat, despărțit de proaspăta sa soție și omorât, probabil, pe drumul deportării. Ajunsă la Alep, în provincia siriană a Imperiului Otoman ea se prezintă în fața autorităților eclesiastice unde semnează un proces-verbal (affidavid, declarație scrisă dată în fața instanțelor de judecată) privind pierderea rudelor, ca și a averilor familiei sale. Documentul e tulburător și l-am găsit într-una din cărțile unui urmaș al victimelor genocidului, poetul, memorialistul și universitarul american Peter Balakian. Transcriu aici doar numele și vârsta rudelor acestei nefericite văduve: „Tatăl meu, Hagop Shekerlemedjian,75 de ani, omorât de turci, mama mea, Lucia Shekerlemedjian, 50 de ani, omorâtă de turci, fratele Dikran, 35 de ani, omorât de turci, fiul lui, Karnig, 7 ani, omorât de turci, fiul lui Dikran, 4 ani, omorât de turci, fratele meu, Harutiun, 30 de ani, omorât de turci, fiul lui, Levon, 2 ani, omorât de turci, fata lui, Azniv, 5 ani, omorât de turci, sora mea, Hadji, 28 de ani, omorâtă de turci, (apoi fără precizarea gradului de rudenie, ca și a vârstei-nn) Anna Derhovsepian, omorâtă de turci, sora mea Arusyag Berberian, 25 de ani, omorâtă de turci, unchiul Gadar Keshishian, 55 de ani, omorât de turci.”

Din păcate, mult timp, marii învingători ai războiului au abandonat procesul început pentru pedepsirea vinovaților, ca și cel de reparare materială, datorată de către moștenitoarea Imperiului Otoman, victimelor sale armene. Genocidul uitat, cum i s-a zis, din cauza amneziei căreia i s-au lăsat pradă, cu bună știință, mult timp, liderii lumii libere, avea să-l încurajeze pe Hitler în declanșarea Holocaustului. Iată un fapt semnificativ reliefat în tabloul procedeelor genocidare pe care a prezentat-o la București profesorul universitar francez, Haroutiun Raymond Kevorkian, cu ocazia lansării cărții cercetătorului turc.  Mult timp, afirma domnia sa, „cele 25 de lagăre de concentrare din Siria și Mesopotamia Superioară înființate începând din octombrie 1915, au rămas terra incognita pentru cercetători… Aceste tabere au fost locul de trecere a aproximativ opt sute de mii de deportați. Mutați dintr-o tabără în alta, ei au murit din cauza lipsurilor alimentare, de igienă și a epidemiilor.  O rețea clandestină animată de misionari stabiliți la Alep, susținută de consuli americani și germani, a permis trimiterea unor ajutoare și întârzierea lichidării lor complete.  Cu siguranță aceasta este faptul care explică ultima decizie de distrugere a rămășițelor deportaților spre sfârșitul lunii februarie sau începutul lui martie 1916, luată de Comitetul Central al Junilor Turci.  Aceasta viza cinci sute de mii de deportați ajunși în această zonă în decurs de peste șase luni, uneori chiar adaptați la noul lor mediu. Din aprilie până în decembrie 1916, două localități, Ras ul-Ayn la nord și Der –Zor la sud, au fost teatrele masacrelor care au făcut sute de mii de morți.” Mă opresc aici. Găsind că e suficient și atât ca să dovedim că trimiterea la istorici, negaționismul mascat la care recurg cu o încăpățânare vinovată autoritățile e superfluă. De mult istoricii onești s-au pronunțat, iar pe baza lor zeci de state din lume au recunoscut genocidul armean. Ignorarea masacrului în masă a încurajat declanșarea de către Hitler a Holocaustului. „Cine-și mai amintește,” s-a întrebat cinic Hitler, atunci când le-a înfățișat comilitonilor săi planurile neantizării evreilor, „de genocidul armean?”

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Tivadar Mircea: (27-2-2012 la 13:20)

    Multumim mult pentru articolul interesant.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 15 Nu-mi place 0

  • Anton: (3-4-2012 la 15:23)

    Perfect adevarat! Iar cand observati ca „De mult istoricii onești s-au pronunțat, iar pe baza lor zeci de state din lume au recunoscut genocidul armean. Ignorarea masacrului în masă a încurajat declanșarea de către Hitler a Holocaustului. „Cine-și mai amintește,” s-a întrebat cinic Hitler, atunci când le-a înfățișat comilitonilor săi planurile neantizării evreilor, „de genocidul armean?”….lucrurile cred ca trebuie spuse si mai pe sleau.

    FARA DISCUTIE, DACA PUTERILE EUROPENE AR FI LUAT IMEDIAT MASURI IMPOTRIVA GENOCIDULUI ARMEAN, AL DOILEA RAZBOI MMOMDIAL AR FI ARATAT CU TOTUL ALTFEL. NICI UN ALT GENOCID NU AR MAI FI AVUT LOC.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 1



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.198.4.166