Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Realităţi şi simboluri identitare medievale: Sfântul Aleksandr Nevski şi cruciada nordică (II): triumf naţional şi sanctitate dinastică

de (26-2-2012)

Ritmul transformărilor ce afectau lumea medievală la începutul secolului al XII-lea, atât în ceea ce priveşte infrastructura instituţională, mai vizibilă la nivelul surselor istoriografice şi reflecţiilor juridice, dar în egală măsură resorturile mai profunde ale pietăţii şi mentalului colectiv, au antrenat şi structurile de putere de la periferia nord-estică a christianitas. Din perspectiva scrisului istoric, prima şi cea mai importantă din această serie a mutaţiilor are loc la nivelul percepţiei martorilor şi constă într-o mai amplă reflectare a acestor realităţi regionale şi în caracterul mai diversificat al surselor, de la documente ale Curiei Romane la cronici urbane sau monastice de expresie latină sau slavonă. Atenţia oamenilor instruiţi ai vremii pentru şi fapte petrecute în spaţii aflate până atunci la limita dintre cunoaştere şi ficţiune este o consecinţă a intereselor multiple care se manifestau în spaţiile din proximitate, factori care dau Evului Mediu propriu-zis dimensiunea plurivalentă care scapă de cele mai multe ori observatorului contemporan. Şi în acest spaţiu, misiunea creştină care în teorie continua să fie forţa motrice a iniţiativelor medievale, şi-a asigurat resursele necesare unei acţiuni de succes prin apelul la forţe şi interese locale, potenţate de transplantarea unor structuri şi atitudini cristalizate pe durata primelor cruciade. Triburile slave păgâne din regiunea dintre Elba şi Oder, comunităţile din Prusia şi nucleele etnice din zona litorală a Mării Baltice, ofereau spaţiul ideal pentru iniţiative misionare, dar în logica tradiţiei lui Carol cel Mare, crucea prelatului însoţea sabia cavalerului, iar apariţia unei structuri ecleziastice era rezultatul redistribuirii proprietăţilor funciare în beneficiul învingătorului. Creştinarea comunităţilor menţionate a presupus înafara unor acţiuni de exterminare a păgânilor, o acţiune sistematică de colonizare a teritoriilor ocupate, unul din rezultatele acesteia fiind întemeierea Berlinului. Iniţiativele cruciate care beneficiau de susţinerea entuziastă a Sfântului Scaun şi antrenând implicarea episodică a ducilor polonezi sau a regelui Ottokar al II-lea al Boemiei (1253-1278), dar şi iniţiative locale ale nobililor suedezi şi danezi, ridica problema pluralismului confesional şi jurisdicţional medieval. Progresele potenţialilor cruciaţi spre nord afectau interesele centrelor de putere care se afirmaseră în lumea rusă, aflate sub autoritatea spirituală a patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. Ca şi în cazul comunităţilor ortodoxe din spaţiul românesc sau din Balcani, momentul în care cavalcadele şi raidurile medievale au căpătat dimensiunile unor confruntări animate de motivaţi  religioase şi etnice este plasat de istorici în ambianţa Cruciadei a IV-a. Evenimentele de la Constantinopol şi percepţia emisarilor papalităţii asupra conflictelor care i-au opus pe locuitorii Pskovului şi Novgorodului suedezilor şi cruciaţilor germani nu au reprezentat sursele primare ale acestora, dar au furnizat protagoniştilor motivaţii ideologice şi elemente de propagandă internă, în jurul cărora s-au cristalizat teme ale discursului naţional medieval. Caracterul excepţional al evenimentelor şi lecturile ulterioare propuse de istoriografie şi comanditarii acesteia le-au conferit participanţilor dimensiunea emblematică în cadrul simbolisticii identitare a naţiunilor implicate.

Autarhie internă şi insecuritate la frontiere

Marele cnezat al Rusiei Kievene cunoştea în secolul al XII-lea o evoluţie similară cu majoritatea statelor europene, aflate la apogeul crizei structurale provocate de anarhia feudală. Istoricii au căutat explicaţii pentru această evoluţie în insuficienta dezvoltare socio-economică şi instituţională care făcea marile construcţii statale medievale incapabile să gestioneze problemele curente ale comunităţilor, chiar şi în accepţiunea limitată pe care Evul Mediu o presupunea, distribuirea de beneficii şi protecţia în situaţia unor litigii. În aceeaşi ordine de idei, lipsa unei infrastructuri instituţionale şi legale care făcea imposibil controlul efectiv al vastelor teritorii din interiorul frontierelor. Din perspectiva proprie a cnezatelor ruseşti, acestea cunoşteau o experienţă oarecum similară cu viitorii lor adversari germani, în ambele situaţii necesităţile de dezvoltare şi securitate au impus ascensiunea unor centre regionale de putere, ale căror interese ajung să prevaleze în raport cu cele ale puterii centrale. Diferenţa majoră este dată de vecinătatea populaţiilor nomade care domină stepele nord-pontice. Dacă naţiunile Apusului creştin nu se mai confruntau cu valuri ale migraţiei după anul 1000, pentru Europa Centru-Orientală incompatibilitatea aproape mitică între nordul agrar şi sedentar şi sudul populat de uniuni de triburi pastorale, şi raidurile lor periodice, adaugă noi vulnerabilităţi instabilităţii succesiunii dinastice şi tentaţiei spre insurgenţă a aristocraţiei locale. Apariţia unor forţe sociale interesate în susţinerea iniţiativelor puterii de stat era inhibată în Rusia Kieveană şi de transformările intervenite în circuitul schimburilor, odată cu restabilirea rutelor maritime şi scăderea importanţei vechiului drum care conecta Bizanţul cu centrele din zona Mării Nordului. În acest context, Kievul, ameninţat direct de atacurile pecenegilor şi mai ales ale cumanilor din sud, este substituit din a doua jumătate a secolului al XII-lea de centre cneziale aflate în zone mai puţin vulnerabile şi mai capabile să iniţieze acţiuni de colonizare şi formare de noi aşezări. În configurarea acestora din urmă, un rol important l-a avut dimensiunea de securitate, capacitatea conducătorului de a-şi proteja supuşii în faţa atacurilor externe şi a abuzurilor interne, iar ponderea politică a cneazului depindea de aptitudinile sale militare. Astfel, Rusia de nord-est, având cele mai promiţătoare perspective economice şi demografice, este dominată de cnezatul Vladimir-Suzdal, sud-vestul fostului ansamblu kievean se configurează într-o unitate politică de-sine-stătătoare, Halici-Volhinia, iar nord-vestul arealului slavilor de est evoluează spre o configuaţie instituţională insolită, cu puternice structuri urbane conduse de o elită a negustorilor şi artizanilor, aflaţi în relaţii de relativă subordonare faţă de Marele Cneaz de la Vladimir. Fiecare din aceste entităţi care alcătuiesc o confederaţie nominală asemănătoare ca evoluţie cu Polonia contemporană, dezvoltă totuşi o relativă conştiinţă a unităţii, dată în primul rând de profesarea aceleiaşi credinţe religioase şi consemnate de scrierile istorice şi literare. Dimensiunea politică a acestei conştiinţe s-a activat în secolul al XIII-lea, când societatea rusă a cunoscut cu adevărat destinul „cetăţii asediate”, prezent la nivelul geografiei simbolice a fiecărei naţiuni. Acţiunile ofensive ale inamicilor străini din punct de vedere etnic şi confesional au loc la toate frontierele, într-un moment în care forţele interne epuizate de îndelungatele confruntări pentru supremaţie erau incapabile să opună o rezistenţă de succes. În anii 1203-1205, regele Ungariei şi ducii din Polonia Mică ajung să împartă cnezatul Halici-Volhinia, restaurat sub autoritatea precară a regelui Andrei al II-lea al Ungariei şi sub domnia cneazului Danil Romanovici în 1213. Forţa care va determina schimbări structurale în eşafodajul politic al Rusiei şi va influenţa decisiv destinul acesteia va proveni din ameninţătoarea lume a stepelor, unde locul cumanilor, aproape integraţi de facto în ordinea politică regională, era luat de Imperiul Mongol condus de succesorii lui Ghinghiz-Han (1186-1206) şi care, asumând un mandat spiritual confuz, dar dispunând de cea mai eficientă forţă militară a vremii, punea în cauză supravieţuirea lumii creştine şi a celei musulmane. În 1223, mongolii repurtau o victorie ce se va dovedi decisivă asupra unei alianţe care îi grupa pe cumani şi pe cnezii ruşi, iar în 1240, marea invazie care a devastat Europa Centrală începea prin supunerea sau ocuparea efectivă a majorităţii cnezatelor ruseşti. La confiniile nordice, Pskovul şi Novgorodul se confruntau de la sfârşitul secolului al XII-lea cu rivalitatea oraşelor germane ale Ligii Hanseatice, dar şi cu competitorii suedezi la cucerirea Finlandei.

Apărătorul pământurilor şi credinţei ruse

Acestea sunt premisele expediţiei suedeze din 1236 care ameninţa Novgorodul şi ale apariţiei în istorie a celui de-al patrulea fiu al cneazului de Vladimir, Aleksandr Iaroslavici, născut în 1220, şi conform uzanţelor, cu şanse minime de a-i succeda tatălui său. Totuşi, drujina acestuia şi orăşenii din Novgorod au repurtat o victorie puţin predictibilă asupra forţelor suedeze la confluenţa dintre rîurile Neva şi Ijora în iulie 1240, eveniment evocat de „Prima Cronică a Novgorodului” în tonuri ce amintesc de Vechiul Testament. Chiar dacă semnificaţia şi proporţiile acestui episod sunt mult exagerate de entuziasmul naratorului, iar parcimonia altor surse lipseşte istoricul de posibilitatea unei analize obiective, acest prim succes al ruşilor în contracararea agresiunii externe a avut urmări imediate şi de perspectivă. Unii autori pun sub semnul întrebării implicarea efectivă a Suediei, afectată de războiul civil, într-o acţiune ofensivă de amploare. Pe de altă parte, succesul tânărului cneaz nu i-a asigurat susţinerea boierilor din Novgorod, chiar în anul următor biruinţei de pe Neva, cneazul Aleksandr Nevski trebuind să părăsească oraşul. Interesul pe care teritoriile locuite de schismatici îl prezenta pentru cruciada nordică şi colaborarea stabilită între mai vechiul Ordin Livonian al Cavalerilor lui Iisus şi cel al Cavalerilor Teutoni, care în 1241 reuşiseră să ocupe Pskovul, determină apelul la învingătorul de pe Neva. Sub conducerea acestuia, forţele ruse repurtează o victorie decisivă asupra cruciaţilor germani şi a auxiliarilor estonieni lângă lacul Peipus, după ce eliberaseră Pskovul.

Cariera militară spectaculară a acestui erou al lumii ruse medievale continuă să suscite vii dezbateri şi reinterpretări în care istoricii militari sunt succedaţi de cei ai bisericii sau de cei ai naţionalismului medieval. Dacă relatările cronicilor ruseşti au proiectat asupra lor o dimensiune aproape legendară, în care meritele personale ale cneazului dau expresie voinţei divine şi preferinţei acordate adevăratei credinţe, relatările germane atribuie aceste victorii superiorităţii numerice a ruşilor şi condiţiilor climatice aspre ale regiunii. Avem astfel o primă prezenţă a stereotipiilor referitoare la explicarea oricăror succese militare ale ruşilor, pe care le regăsim în discursul tuturor adversarilor ruşilor, de la publicistica favorabilă suedezilor după înfrângerea de la Poltava la corespondenţa lui Frederic al II-lea al Prusiei sau la atât de cunoscutele relatări româneşti despre campania de pe Frontul de Est.. Istoricii ruşi au insistat asupra caracterului de precedent al succeselor lui Aleksandr Nevski, apreciind că pentru prima oară în Evul Mediu, infanteria uşoară înfrunta cu succes cavaleria grea a cruciaţilor, cu aproape un secol înaintea bătăliei de la Crecy. O analiză nealterată de prejudecăţile mai vechi sau mai noi cu privire la trecutul şi prezentul Rusiei poate aprecia că aceste bătălii care par mai curând nişte ambuscade organizate cu succes, reprezintă triumful mobilităţii şi al valorificării condiţiilor unui teritoriu familiar asupra forţei de impact a şarjei.. În planul discursului identitar, aceste episoade conflictuale din relaţiile germanilor cu naţiunile autohtone anticipează efectele victoriei polono-lituaniene de la Grunwald, chiar dacă urmările concrete nu au determinat transformări radicale pe harta politică regională şi la nivelul raporturilor de putere. Înfrângerea cruciaţilor germani, oricât de limitate au fost forţele implicate în acest angajament militar, a însemnat restabilirea unui relativ statu quo la frontierele nord-vestice ale Rusiei, iar diplomaţia policentrică a învingătorului de pe Neva a asigurat menţinerea unei prezenţe ruse active în zona litorală a Mării Baltice şi în Finlanda, unde forţele sale vor respinge o nouă invazie suedeză în 1256. Victoria pe câmpul de luptă a avut şi în acest caz consecinţele pe care paradigmele mentalului şi practicilor medievale le determină şi în cazul altor comunităţi etnice sau structuri de putere, în principal în planul redistribuirii puterii în plan intern şi al autopercepţiei. Prestigiul dobândit pe câmpul de luptă i-a asigurat cneazului Aleksandr consolidarea poziţiei la Novgorod, dar mai ales ascensiunea la poziţia de Mare Cneaz al Vladimirului, garantată prin stabilirea de bune relaţii cu Hoarda de Aur. În acest caz, abilităţile militare ale conducătorului au fost dublate şi de o agendă politică, ale cărei date se pot decela printr-un sumar examen al faptelor consemnate lapidar de cronistica vremii. La o primă lectură, diferenţa dintre fermitatea abordării în relaţiile cu naţiunile creştine şi supunerea faţă de hanii mongoli, responsabili de distrugerea unei mari părţi a cnezatelor ruseşti, poate părea surprinzătoare. Biruitorul suedezilor şi germanilor nu a ezitat să solicite hanului de pe Volga titlul de Mare Cneaz şi chiar să-i convingă pe locuitorii Novgorodului să plătească tributul solicitat de tătari. Prezenţa acestora la Novgorod a determinat o revoltă populară şi a fost nevoie de apelul la prestigiul  cneazului pentru a împiedica escaladarea ostilităţilor. Totuşi, această prioritizare sui-generis a riscurilor, oricât pare de improprie o astfel de formulare pentru Evul Mediu, a evitat o confruntare fără şanse de succes pe două fronturi, iar captarea bunăvoinţei Hoardei de Aur a asigurat supuşilor Marelui Cneaz beneficii esenţiale pentru refacerea economică şi demografică a lumii ruse, exceptarea de la obligaţia de a lupta alături de tătari şi scutirea de taxe a bunurilor bisericii ruseşti.

Dintr-o perspectivă mai puţin avută în vedere până acum, cariera politică şi militară a lui Aleksandr Nevski relevă resursele de dinamism şi capacitatea de a reacţiona a societăţii ruse, pe care aceasta o va demonstra pe durata multor momente de turnură ale istoriei sale. Mobilizarea sub autoritatea unui conducător de o vârstă care nu îl califica pentru exercitarea vreunei autorităţi, amendează prezumţiile referitoare la conservatorismul lumii medievale. Într-un alt plan, acest episod certifică faptul că, în condiţiile atomizării puterii de stat şi a faliei create de apariţia mongolilor, biserica rămâne singurul liant între Rusia şi Europa. Cariera învingătorului sanctificat de biserica rusă este un exemplu de sfinţenie dinastică, asemănător celui furnizat de contemporanul său, regele Ludovic al IX-lea al Franţei. Disponibilităţile introspective ale pietăţii colective ruse medievale au făcut ca acestui cult să-i lipsească o dimensiune taumaturgică echivalentă sau un solemnitatea ceremonială a necropolei de la Saint-Denis, dar notaţiile cronicilor care-l evocă pe Marele Cneaz în termeni amintind de eroii biblici sunt edificatoare. Din biografia sa lipsesc episoadele unor lupte fratricide şi izbucniri de violenţă, atât de specifice contemporanilor şi  altor cariere politice de succes ale istoriei Rusiei. Succesul militar şi politic într-un timp al dezastrului naţional, generozitatea şi clarviziunea în apărarea supuşilor, au dat acestei figuri legendare a Evului Mediu rus dimensiunea hieratică pe care succesorii săi au ataşat-o efortului de restaurare a încrederii în puterea de stat şi i-a conferit acele atuuri esenţiale în competiţia cu microsolidarităţile regionale. Pentru cruciaţii germani şi pentru structurile etatice şi deologice care le-au revendicat succesiunea, momentul Aleksandr Nevski a însemnat un prim eşec major pe direcţia înaintării spre estul cu frontiere aproximative şi resurse tentante pentru eventuale eventuale edificări urbane sau iniţiative economice. Pentru naţiunile baltice şi finice autohtone, confruntările din anii 1240-1242 prelimină naşterea unui echilibru precar de putere, iar pe termen lung determină naşterea unei dileme identitare, constând în opţiunea pentru asimilarea progresivă în cadrele instituţionale şi religioase ruse, sau acceptarea paradigmelor societale ale vecinilor germani şi scandinavi, cu potenţialul lor aculturant.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.145.64.172