ACUM.TV

– urmare din numarul trecut –

Lansarea volumului Marșul Umbrelor la Uniunea Scriitorilor

In 1997 am hotarit ca ma voi ocupa eu insumi de cartea tatalui meu, pentru ca greselile din volumele precedente sa nu se repete. Am luat manuscrisul, am plecat la Bucuresti si, de la bun inceput, norocul mi-a suris. Agentia Evreiasca ( Sohnut, pe ebraica) din Romania a dorit sa sprijine editarea si lansarea poeziilor tatalui meu, in cadrul activitatii culturale, datorita subiectelor legate de Holocaust. Acest tragic eveniment istoric, desi aparusera citeva carti, nu fusese mediatizat aproape deloc, practic generatia tinara nu stia ca avusese loc un genocid pe teritoriul Romaniei, in timpul dictaturii lui Antonescu, o crima in masa cu radacini autohtone, nicidecum inspirata de aliatul german. Prin intermediul Tovei Bin Nun, directoarea agentiei, am ajuns in legatura cu Laurentiu Ulici, Presedintele Uniunii Scriitorilor din Romania, si cu Dan Cristea, director la Cartea Romaneasca. Impreuna, am decis ca “Marsul Umbrelor” sa fie publicata de Cartea Romaneasca, cred ca intr-un tiraj de 800 de exemplare. Tatal meu urma sa plateasca costul tipografiei, iar uniunea si editura sa se ocupe de distribuire , de lansarea la sediu si in cadrul Tirgului de Carte.  Deoarece “Strigat in Desert” fusese tiparita cu greseli si, practic, nedistribuita, m-am gindit sa o includ in prima parte a volumului. Intimplarea a vrut sa o cunosc pe Sarah Eynik, pictorita israeliana, care mi-a permis sa folosesc una din creatiile ei pentru coperta, iar ilustratiile Tiei Peltz au fost introduse si in “Marsul Umbrelor”. Totul mergea ca pe roate, dorinta tatalui meu parea a se materializa la o editura serioasa, Tova ma ajuta din toata inima si nu simteam nici macar o clipa ca fortez mina cuiva, ba chiar ramasesem surprins de deschiderea pe care am intilnit-o, fiind constient de problematica versurilor, pentru cititorii romani. Am revenit in Israel satisfacut, in numai citeva zile reusisem, ajutat de Agentia Evreiasca, sa creez conditiile unei  editari de calitate, dar cel mai mult ma entuziasma convingerea ca, in sfirsit, versurile tatalui meu vor fi distribuite in librarii, astfel noua generatie din Romania va descoperi o alta dimensiune a trecutului, ascuns cu grija de regimul comunist.

Un mars al umbrelor

Maia Morgenstern

Ajuns acasa. am continuat sa dialoghez prin telefon, punind la punct detaliile, calitatea hirtiei, lansarea, recitarile de catre actori, tot ce era necesar ca, in sfirsit, tatal meu sa-si vada visul cu ochii. In citeva luni am revenit cu el la Bucuresti, lucrurile s-au desfasurat cu mult peste asteptari, au fost doua lansari, cu participarea Maiei Morgenstern si a lui Siviu Stanculescu, la sediul Uniunii Scriitorilor si in cadrul Tirgului de Carte, la Teatrul National. 6 statii de televiziune au fost prezente si au transmis fragmente de la cele doua evenimente, iar la ProTV am fost intervievati eu si tatal meu, in cadrul emisiunii de dimineata, timp de peste 30 de minute. La  prezentari a venit multa lume, majoritatea din cadrul comunitatii evreiesti, sau amici invitati de mine. Tatal meu a fost in centrul atentiei si a relatat detalii cutremuratoare, unele le auzeam pentru prima oara, desi in ultimii ani, dupa o tacere indelungata, incepuse sa povesteasca ceea ce ascunsese intr-un colt al memoriei, amintiri incuiate cu lacate de otel, o incapere prafuita de timp, dar redeschisa acum, oferita spre explorare oricui dorea sa intrezareasca durerile sale reacutizate. Intinerise cu 10 ani, nu numai ca reusise sa impartaseasca ceea ce il framinta, dar avea, in sfirsit, o recunoastere ca poet, dupa rautatile si piedicile de care se ciocnise in roiul de viespi al scriitorilor israelieni de limba romana, intr-o asociatie manipulativa, in care un activist cu valoare poetica mediocra isi promova propriile interese si cauta, in mod obsesiv, lumina unor reflectoare iluzorii.

Silviu Stănculescu

Dar, din pacate, “Marsul Umbrelor”,  volum impartit in cicluri, cu o prefata de Mircea Horia Simionescu, a fost editat cu defecte, pe o hirtie de calitate inferioara, iar la Cuprins era omisa numerotarea paginilor, rezultatul fiind o carte acceptabila, dar deficitara tehnic. In plus, nici o distribuire, librariile nu auzisera de acest volum, care a fost depozitat intr-un subsol, uitat, fara ecou prelungit, cu toata mediatizarea televiziva. Si nici macar o cronica in ziare… Fara indoiala, notorietatea de moment a fost peste asteptari, participarea Maiei Morgenstern si a lui Silviu Stanculescu a contribuit la reusita lansarilor, tatal meu radia de bucurie, dar, dupa sarbatoriri si aplauze, au ramas doar un album plin cu fotografii, placutele intilniri cu scriitori si artisti din Romania si sute de volume uitate, asteptind sa fie transportate spre Tel Aviv. La lansarea de la Uniunea Scriitorilor l-am cunoscut pe pictorul Sabin Balasa, cu care m-am imprietenit foarte repede, legatura noastra a durat pina la incetarea sa din viata, ne vedeam de fiecare data cind poposeam in Bucuresti; el a citit din versurile tatalui meu la radio, altadata din poeziile mele si a promis ca, in caz ca vom dori sa publicam alte carti, orice creatie a lui ne sta la dispozitie, pentru coperta. Citiva ani mai tirziu am conceput un proiect artistic comun, de imbinare a artei plastice cu literatura, dar, imbolnavindu-se, nu s-a realizat nimic concret. Tot in 1997 Laurentiu Ulici a citit “In noi e un cer mai adevarat”si a vrut imediat sa o reediteze in Romania. I-am marturisit experientele mele negative legate de calitatea tiparului, de distribuire,  eram sceptic, nu vedeam rostul acestei publicari, dar Ulici m-a asigurat ca totul va merge perfect si se va ocupa personal sa nu am surprize neplacute. Mi-a clarificat ca nu trebuia sa particip financiar cu nimic, considera ca acest volum trebuie sa apara intr-o editura din Romania si se declarase de acord ca Sabin Balasa sa fie autorul copertii. Dar dezideratul sau s-a oprit undeva, pe biroul lui Dan Cristea, pina azi nu am aflat motivul, iar, dupa citiva ani, Laurentiu Ulici s-a prapadit intr-un tragic accident.

Picaturi de singe…

In 1998 am trecut printr-o teribila boala, pe care mi-am diagnosticat-o singur, recuperarea a durat mult timp si ultimul lucru care ma preocupa era sa scriu versuri in limba romana, voiam sa reusesc sa lucrez, sa ma rafac fizic si sa traiesc clipa, sa fiu departe de intrigile din periferia literara romaneasca din Israel, care importase din tara muma zicala cu moartea caprei vecinului. Cam o data pe an, ajungeam la Bucuresti si Iasi, invitat sa conferentiez pe tema hipnozei medicale, la congrese de specialitate. Ma intilneam cu prieteni, intotdeauna cu Sabin Balasa si Jose Iacobescu, deseori ramineam la Sabin aproape pina dimineata, dar renuntasem la ambitia de a scrie, desi amicii mei ma indemnau sa incerc din nou, in orice limba, dar sa nu abandonez poezia. Tatal meu isi continua confesiunile, in versuri, prin 2000 s-a imbolnavit de cancer si, timp de doi ani a traversat suferinte cumplite. Dar, intre operatii si chimioterapie, scria, aproape orb, ajutindu-se de ochelari speciali, sau dicta unor prieteni. Exterioriza un optimism paradoxal, o imbinare de speranta si incrincenare, agatindu-se de orice cuvint incurajator al medicilor. El insusi medic, alunga gindul mortii iminente, desi realiza stadiul avansat al cancerului de colon, care isi imprastiase tentaculele in tot corpul, prin metastaze prevestitoare de rau.

Dorea insa sa scoata o ultima carte, simtea ca are un mesaj de transmis si, in ajunul mortii, m-am dus cu manuscrisul sau la Tel Aviv, la Sonia Palti, care culegea texte in limba romana. La sfirsitul verii lui 2002, volumul “Picaturi de singe pe-o frunza de maslin”, versuri de Benedict Solomon, cu o coperta a lui Sabin Balasa, a vazut lumina zilei. De curind Sonia mi-a amintit cum o presam, pentru ca el sa  apuce sa-si vada ultima creatie. A reusit sa trimita prietenilor acest volum, iar in octombrie 2002 a inchis ochii. Un medic de un rar profesionalism, cu clarviziune politica si simt civic, un exemplu de onestitate, totodata un mare naiv, care credea ca oamenii sint bine intentionati si le acorda intotdeauna beneficiul bunei credinte. Loviturile primite in viata l-au calit, dar nu l-au inrait, nu tin minte nici macar un detaliu din viata lui care ar fi simbolizat ranchiuna, sau vreo pretentie ca cineva pe care l-a ajutat sa se revanseze. Pur si simplu facea oamenilor bine, ori de cite ori era solicitat. Tin minte ca, la patul lui, la spital, a venit acelasi activist de la Asociatia Scriitorilor, fost prieten, care ii facuse mult rau in ultimii ani din viata. El nu l-a alungat si nu i-a facut nici cel mai mic repros. Cind mi-am exprimat revolta mi-a spus – ce vrei, un om mic, ce rost avea sa-i arat cit de mic este? Acum, cind scriu aceste rinduri, imi dau seama cit imi lipseste. Incepusem acest serial cu dorinta de a povesti despre singura mea carte si, pe nesimtite, am scris mai mult despre tatal meu. Unii spun ca ii seman, nu numai fizic, ci si in comportament. Poate, dar nu si in crezul sau naiv in omul bun si sint convins ca am mai multa putere de  discernamint in identificarea ipocriziei.  Fara indoiala, insa, stia mai bine decit mine sa diferentieze lucrurile principale, esentialul, de cele nesemnificative.

Primul articol

Putin dupa moartea tatalui meu, mi-am cumparat primul computer si am reinceput sa scriu in romaneste, dialoguri cu persoane virtuale, pe forumuri, asa-numitele “liste”. La inceput eram fermecat de lipsa de granite in comunicare, si, din aproape in aproape, am inceput sa povestesc diverse intimplari, despre oameni intilniti, sau pe linga care trecusem in graba, fara a le constientiza impactul asupra mea, in diferite domenii. Uneori scriam proza si chiar exercitii poetice, mai mult in gluma, alteori postam vechile mele versuri, sau traducerile lor in olandeza si eram curios sa aflu cum vor fi receptionate, dupa atita vreme. Nu mai eram adolescentul sau tinarul visator din anii 70, ci un om peste 50 de ani, dar la fel de jucaus si provocator ca odinioara. Desi, la inceput, imi era greu sa scriu in romaneste, simteam ca imi revenea ceva din abilitatea, demult ruginita, de a ma exprima in limba natala. Evident, imi lipseau cuvintele, vocabularul meu se subtiase si, deseori, traduceam din ebraica, unele fraze sunau fortat; imi lipseau sinonimele si asociatiile de idei pe care cei din Romania le percepeau ca pe un nou cod. Limbajul imi parea modificat, multe fraze nu le desluseam, o poeta din Suceava se exprima atit de imbirligat, incit nu pricepeam o iota si ma rusinam de carentele mele lingvistice si culturale. Era doar o pretiozitate ostentativa in sintaxa ei, sau eram eu cel depasit intelectual, de o ascensiune meteorica a unui nou standard de comunicare?

In Israel, in acei ani, vedea lumina tiparului un ziar in limba romana, “Ultima Ora”. De fapt, in urma unui conflict de munca, citiva jurnalisti, probabil cei mai valorosi, parasisera “Viata Noastra” si infiintasera un cotidian concurent. M-am intilnit intimplator, la Ierusalim, cu Jean Steiger, redactor sef la “Ultima Ora”. Murise un bun prieten, Tuvia Iuster din Ein-Hod, cunoscut sculptor, si l-am solicitat sa scrie un articol in memoriam. Steiger mi-a spus ca l-a cunoscut bine pe Tuvia, dar sint foarte aglomerati acum si nu are cine sa scrie. Eram dezamagit, cam toti fusesera la Tuvia acasa, oaspeti la mincare si bautura, primiti cu bratele deschise, iar acum nimeni, chiar nimeni nu considera ca i se cuvine un articol, o nota, citeva cuvinte? – Scrie dumneata, m-a indemnat Steiger. – Eu? In viata mea nu am scris un articol… Dar, revenit acasa, m-am gindit ca prietenul meu Tuvia merita sa incerc. Articolul, insa, trebuia predat rapid, sa poata fi publicat in “Ultima Ora” de vineri. M-am asezat o noapte intreaga si, cu mare greutate, dupa ce de doua ori mi-au disparut cuvintele  asternute pe ecran, am reusit sa compun un In Memoriam multumitor. A fost primul meu articol, am acceptat sa fie preluat de o publicatie electronica necunoscuta mie, site-ul www.romanialibera.com (actualul ACUM), la solicitarea unui amic virtual din Craiova, Marius Dobrin. Tentativa mea jurnalistica ar fi ramas izolata, dar, intr-o zi, ma cauta o veche prietena, nu o mai vazusem de multi ani, care voia sa se sfatuiasca cu mine, “Ultima Ora” era in prag de faliment si ea dorea sa preia acest ziar. Bineinteles, stiind potentialul redus de cititori de limba romana din Israel, am avertizat-o ca risca sa piarda tot ce investeste, dar ea, ambitioasa, nu m-a ascultat si a luat in primire ziarul, dedicindu-i zile si nopti de truda. La intilnirea noastra m-a rugat sa colaborez, macar cu povestiri sau poezii. Am asigurat-o ca o voi sprijini pe cit posibil, dar ca imi dau seama ca ea are nevoie de articole, nu de versuri. Voi incerca, totusi, din cind in cind, sa scriu un articol, o cronica de film, sau o critica literara. Aceasta prietena plina de energie era Doina Meiseles, actuala directoare a publicatiei “Jurnalul Saptaminii”.

– sfirsitul in numarul viitor –

Acest articol a fost publicat duminică, 12 februarie 2012 la rubrica Cai Spre Noi Insine.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.