Loading

caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Medalion



 

MIHAIL SEBASTIAN ŞI EVREII (3)

de (17-4-2011)
3 ecouri

Poziţia cîtorva gazetari evrei este definitorie, într-un asemenea context. Un tur de orizont succint se vădeşte necesar.

Vocea lor s-a făcut auzită mai întîi în revista Adam, condusă de I. Ludo. Este vorba despre o publicaţie de factură preponderent polemică, sarcastică, oarecum un echivalent al Academiei Caţavencu din zilele noastre. Însä periodicul e dedicat problemelor comunităţii şi găzduieşte, totodată, studii critice ori eseuri docte pe teme evreieşti. Opţiunea sa democrată, apăsat antihitleristă, e incontestabilă. De pildă, în iunie 1933, Adam include şi un scurt comentariu al lui E. Lovinescu, în care cunoscutul critic literar şi sociolog se disociază cu demnitate de antisemitismul german tot mai ofensiv:

“Desfăşurarea acţiunii antisemite în Germania de la începutul regimului hitlerian deschide o nouă eră medievală în istoria contemporană (…). Procedeele întrebuinţate pentru realizarea unei astfel de doctrini rasiste, dacă nu sunt medievale, depăşesc toate normele civilizaţiei moderne; ele nu numai că ştirbesc prestigiul unui popor de mare cultură, dar vor produce aceleaşi dezastruoase rezultate ca odinioară în Spania; în toate domeniile activităţii intelectuale şi artistice, Germania se vede de pe acum lipsită voluntar de valori cu desăvîrşire de primul plan, cu circulaţie mondială, ca Einstein, Reinhardt, Elisabeta Bergner, Emil Ludwig, Alfred Kerr, fără a mai pomeni de pleiada de chimişti, de economişti, de ziarişti şi mai ales de scriitori, care au marcat fizionomia literară a Germaniei de după război. (…) A persecuta astfel de oameni, în afară de incompatibilitatea cu normele vieţii moderne, este şi un act inexplicabil apolitic şi ingrat.”[1]

De pe această baricadă eteroclită, recurgînd la un ton colocvial, mustind de insinuări şi ironii, gazetarul I. Ludo îl ia la rost pe Nae Ionescu pentru partizanatul său nedemocratic. Profesorul bucureştean declarase ostentativ că opinia publică din ţară n-ar trebui să se preocupe de problemele din Germania, căci românii nu sînt nici “evrei”, nici “reprezentanţi ai intereselor evreieşti”, nici “mari democraţii apusene”. Pe fundalul unui dezinteres indus, logicianul îşi desfăşurase apoi argumentaţia favorabilă totalitarismului german. I. Ludo îl persiflează într-un articol unde – cu deranjante grosolănii stilistice – scoate în evidenţă contradicţiile şi sofismele lui Nae Ionescu:

“E un filosof picant – şi ne încîntă. Ţine cu orice preţ să pară altceva decît este. «Umanist», în fond, vrea să fie luat drept o mare canalie. «Apusean» – vrea să fie un oriental tembel. «Democrat» – vrea să fie un reacţionar tîmpit şi primitiv. «Mare» – vrea să fie mititel, mititel, ia atîta, să-l pierzi în plapumă. De revoluţia germană nu se interesează – dar se topeşte de dragul ei. Îi este indiferent ce o să se aleagă din regimul lui Hitler – dar ştie că toţi adversarii Führerului sunt «delatori». Nu este «parte» – dar are grijă să apere «tragica încordare» a «harnicului popor» împotriva «sabotorilor». Susţine că «nu-i hitlerist, Doamne fereşte» – dar nu se codeşte o clipă să afirme că ceea ce apare în presa evreiască este «falsificare de fapte»”.[2]

Campania sarcastică a jurnalistului împotriva lui Nae Ionescu se prelungeşte insistent. Într-un amplu pamflet, este denunţată schimbarea oportunistă de macaz a profesorului, pe tema antisemitismului:

“Ca tu, om de treabă, care toată viaţa te-ai pupat în bot cu evreii, care ai frecventat pe evrei, care ai conferenţiat în faţa unui public exclusiv evreiesc, să devii, cum a venit ăla în Germania la putere, hodoronc-tronc, antisemit, asta n-o mai pot înţelege să mă tai.”[3]

Ziaristul protestează batjocoritor împotriva semnalului de alarmă tras de Nae Ionescu, care avea impresia că majoritatea gazetelor şi a posturilor de comandă din societatea românească ar fi fost ocupate de evrei şi cerea eliminarea acestora din funcţiile de decizie. Cu alt şir de ironii i se răspunde solicitării lui Nae Ionescu de îndepărtare, din poziţiile influente, a consilierilor politici sau administrativi de origine evreiască.

Sionistul A.L. Zissu publică, la rîndul său, în paginile revistei Adam, unele precizări suplimentare pe marginea polemicii sale împotriva lui Nae Ionescu[4].

Pînă în această etapă, ostilitatea dintre I. Ludo şi Mihail Sebastian se manifestase indirect, prin săgeţi vitriolante, expediate în direcţia scriitorului de la Cuvîntul[5]. Dar, după arestarea lui Nae Ionescu şi suspendarea publicaţiei sale datorită activităţii extremiste, M. Sebastian înţelege să se revolte contra atacurilor la care mentorul continua să fie supus în presă, cu toate că se afla în imposibilitatea de-a se mai apăra. Şi îşi exprimă indignarea prin intermediul unui mesaj tăios, citat apoi ca element incriminator în corpul răspunsului care-i este întocmit.

“Domnule Ludo, / Vei putea convorbi cît vei vrea, cu propria d-tale conştiinţă, despre cît eşti d-ta de bun evreu şi despre cît de prost evreu sunt eu. Vei putea avea voluptatea de a te indigna copios împotriva trădării mele de neam, dar nu mă rabdă inima să nu-ţi spun că a înjura un om fără putinţa de a răspunde este un gest oribil, de o urîţenie ce îi serveşte în acelaşi timp şi de pedeapsă. / Doresc din toată inima ca galbena d-tale broşură să se vîndă cît mai repede. Vei fi de două ori cîştigat: 1) îţi vei încasa banii învestiţi; 2) vei scăpa de mărturia unei mizerii care va fi astfel consumată. / Aş vrea să ştii că acest lucru ţi-l spune cineva, care crede cu îndîrjire că micul d-tale atentat moral este o faptă profund neevreiască. MIHAIL SEBASTIAN.”[6]

Stimulat de acest protest care-l vizează, I. Ludo declanşează atacurile făţişe împotriva romancierului. Într-un prim pamflet îi aduce un şir întreg de acuzaţii brutale. Îi impută, de pildă, că Mihail Sebastian a refuzat în mod constant să publice în revista Adam, preferînd în contrapartidă să semneze pe prima pagină a Cuvîntului (“Ani de-a rîndul a fost surd la vocea sîngelui israelitean”[7]). Cînd s-a hotărît, totuşi, să ia în considerare existenţa acestui periodic al comunităţii, a făcut-o doar pentru a-l agresa (“se apucă – tocmai în clipa în care binevoieşte să-şi coboare ochii pînă la noi – să ia apărarea unui adversar al evreilor, împotriva evreilor. Ei! Este asta o treabă evreiască?”[8]).

De aici şi pînă la portretul infamant de trădător al propriei etnii, pus fără scrupule în slujba adversarului, a mai rămas o distanţă foarte mică, uşor de străbătut. Tonul gros, sardonic, vine să şteargă toate nuanţele existente. Mihail Sebastian ar fi fost “coşcogea hamal ideologic de pagina întîia, zilnic cursiv şi politic, el, evreul, în gazeta care muncea de zor să scoată pe evrei din presa politică – el, evreul, sfetnicul şi amicul patronului, adversar al sfetnicilor politici evrei”[9]. “D. Sebastian – mai spune I. Ludo, recurgînd la stupefiante exagerări – se simţea în oficina rasistă, ca păstrăvul în apă”[10]. Scriitorului i se reproşează că nu şi-a dat demisia de la Cuvîntul. Violenţele stilistice degradante nu sînt ocolite, atunci cînd ni se vorbeşte despre “arhanghelul Mihail circumcisul, angelul păzitor al demnităţii patronului”[11]. Ne sună cunoscut aceste pasaje, pentru că ele se înscriu printre cele mai frapante caracterizări diabolizante, reluate recent de Marta Petreu, aluziv dar şi prin citări obstinate, în cartea injurioasă la adresa lui M. Sebastian. Pamfletul interbelic a fost reciclat în pseudoanalize universitare contemporane.

Iar duşmănia gazetarului nu se ostoieşte. După apariţia romanului De două mii de ani…, I. Ludo împinge şarja hiperbolică pînă la a susţine că un autor evreu, Sebastian, şi un editor evreu, Ciornei, s-ar fi coalizat pentru a publica o carte antisemită! “Cei cari vor să aibă în biblioteca lor o carte de propagandă antisemită, să cumpere romanul cu titlu evreiesc al d-lui Mihail Sebastian”[12]. Este vorba despre o acuzaţie extrem de gravă şi – după cum s-a văzut din prima parte a acestei prezentări – neadevărată.

Pe aceeaşi linie a exagerărilor stilistice, promovate de directorul revistei Adam, se înscrie şi un anume Mihail Solomon, care se întreabă A cui e vina? şi răspunde prin sarcasme vulgare, pigmentate cu vagi aluzii homosexuale, ce vor constitui, peste decenii, principala sursă de inspiraţie a cercetătoarei M. Petreu: “Un idol şi un sclav, un sforar şi o păpuşe. Armonia visată, ideală, definitivă. (…) Dar marele Nae (Ionescu) s-a plictisit de amanta sa spirituală, ar vrea să rupă nişte legături obositoare, artificiale, putrede. / Şi atunci îi ordonă să scrie o carte a învăţăturilor dobîndite, izbînda convingerilor atîta cîntate, care va fi prefaţată de dumnealui, d. Nae Ionescu. / Hechter e fascinat de privirea viforoasă a magistrului. Scrie cartea în stare de transă”[13] etc. După cum se vede, acuzaţia aservirii orbeşti a lui M. Sebastian faţă de Nae Ionescu e ceva mai veche, n-a fost inventată de eseista clujeană. Tot lipsită de originalitate e şi teoria conspiraţiei, ce sugerează că activitatea scriitoricească a lui Sebastian s-a desfăşurat în serviciu comandat din culise (alt loc comun din investigaţia literară a Martei Petreu).

Ştafeta discuţiei despre M. Sebastian este preluată în Renaşterea Noastră, “organ naţional evreesc” cu apariţie săptămînală. Revista cuprinde, pe mai multe pagini, în două numere diferite, un comentariu semnat de Th. Löwenstein. De această dată avem de-a face cu o publicaţie serioasă, ce reflectă sobru, decent şi matur viaţa evreilor din România. Într-un asemenea context, recenzentul se disociază de cei care condamnă “vinovăţia unui scriitor evreu şi a unui editor evreu de a fi transformat o carte evreească (în aparenţă) în vehicul de idei antisemite”, întrucît “prefaţa d-lui Nae Ionescu are o însemnătate mult mai mică decît romanul, care defineşte un tip psihologic”, iar “romanul a preexistat prefeţei şi i-a sugerat eşafodajul”[14].

Problema lui Th. Löwenstein este însă că autorul – asemeni protagonistului cărţii – demonstrează o fire solitară şi nu se antrenează în activităţile comunitare. Analistul se întreabă de unde provine un asemenea orgoliu al singurătăţii. El ne dă şi răspunsul. M. Sebastian este propulsat de raţionalismul său! Ei bine, e greşit să fii raţional, pentru că şi antisemiţii se bazează pe această armă, în construirea tezelor lor false: “Antisemitismul nu e nici el altceva decît raţionalism, adică mînuire de abstracţiuni”[15]. Este limpede că avem de-a face cu obiecţiile militantului social, care neagă acceptarea artistului solitar.

 Th. Löwenstein – care dă de înţeles, după judecăţile pe care le formulează, că nu are o formaţie profesională de literat – mai constată că romanul De două mii de ani… aduce în scenă diverse figuri de evrei, care sînt, însă, toate antipatice. În mod clar, recenzentul a trecut pe lîngă ironia implicită, plasată de autor la temelia cărţii. Vorbitorul n-a perceput subtilitatea construcţiei estetice. El se frămîntă doar pentru învăţămintele imediate pe care le poate extrage, prin condamnare, din paginile cărţii, pentru a-şi îndemna companionii la un militantism sporit: “Pe noi ne interesează latura psihologică, valoarea simptomatică pentru intelectualul evreu a păţaniei d-lui Mihail Sebastian. Desigur, răspunderea este în primul rînd a absenţei oricărei activităţi culturale evreeşti aici în ţară şi responsabili pentru acest tineret desrădăcinat suntem în primul rînd noi”[16].

Romancierul le răspunde unora dintre denigratorii săi, cu precizie şi discernămînt, în paginile cărţii Cum am devenit huligan. Pe bună dreptate îl persiflează pe I. Ludo şi exagerările sale tendenţioase, adaptîndu-se chiar stilistic la nivelul aceluia, pentru a-l portretiza cu mai mare fidelitate.

“În uliţa evreiască, d. I. Ludo este un fel de Tănase evreu, cu destul haz uneori. (…) Mărturisesc că genul mă amuză sincer. Îmi place acest om chefliu, vesel, cu pălăria pe ureche – «ce-am avut şi ce-am pierdut» – care are opiniile lui în toate chestiile, se bate pe burtă cu toate ideile, îi face praf pe toţi «grangurii». Tănase este «boborul» în persoană. El are idei şi soluţii în politica externă, în teoria lui Einstein, în aviaţie, în problema transferurilor, în literatură, în iubire – şi pe toate le rezolvă «în doi timpi şi trei mişcări», sumar, scurt, ritos: «zît», «vax», «zexe». Tănase satisface în fiecare din noi nu ştiu ce zăduf plebeu, nu ştiu ce plăcere de a fi trivial şi de a scăpa de toate «fineţurile şi tiriboambele», cum spunea amicul meu Marin Dronţu. Pe urmă, după ce ai rîs, cînd rămîi singur, ţi-e oarecum ruşine de tine însuţi. (…) Cupletele sale sînt, cum se zice, irezistibile. Familiar cu abstracţiile, intim cu ideile, puţin porc cu nuanţele, se tutuieşte cu toate problemele din lume.”[17]

Obiecţiile venite din partea lui Th. Löwenstein, sionist de dreapta, Mihail Sebastian le pune în corelaţie cu acelea sosite dinspre Nicolae Roşu, antisemit neaoş care-i reproşa, exact invers, că toţi românii sînt antipatici în romanul său, iar toţi evreii sînt simpatici.

“Dacă mai există în lumea asta mare un rest de ridicol, cred că aici s-a refugiat, în această întîlnire de opinii, în această involuntară frăţie între d-nii Roşu şi Löwenstein, amîndoi puri, amîndoi intransigenţi, amîndoi perspicaci.”[18]

Acest scurt, dar complicat episod al relaţiilor dintre evrei şi Mihail Sebastian poate fi concludent pentru personalitatea unui autor sensibil, incitant şi profund în abordările sale estetice, culturale şi filosofice, care a fost obligat să se confrunte cu una dintre cele mai negre perioade din istoria României. Atunci cînd implementarea Holocaustului a survenit efectiv, Sebastian a fost prins în spirala abuzurilor, alături de ceilalţi persecutaţi. Şi-a pierdut slujba de avocat şi locuinţa din centrul Bucureştiului, i s-au confiscat schiurile şi aparatul de radio, a fost eliminat din redacţia revistelor şi i s-au retras înlesnirile de gazetar, numele său de autor a fost interzis şi piesele lui teatrale au fost retrase de pe scenă. A ajuns profesor la şcoala evreiască şi a fost obligat să măture străzile capitalei, cot la cot cu tovarăşii săi de suferinţă.

 Reîntîlnirea cu fostul adversar din viaţa publicistică – în noul context al comisiilor de rechiziţie din curtea Sinagogii Mari, unde amîndoi sînt implicaţi în eforturile de limitare a dezastrului – este percepută deja din depărtare, ca dintr-o altă existenţă: “Chipul de băiat de liceu al lui Ludo. E neschimbat după atîţia ani – cred că nu l-am mai văzut din 1932-1933 – iar eu sunt aşa de îmbătrînit!”[19].

Faptele istorice succesive, pe care scriitorul le înregistrează cu tot mai mare spaimă şi oroare, privind pogromul de la Iaşi, deportările şi crimele din Basarabia, sau măcelurile din Transnistria îl consolidează în identitatea sa etnică. În timp ce unii prieteni ai săi încearcă evadarea prin convertirea religioasă ori prin refugiul în exil, Mihail Sebastian îşi reafirmă cu dîrzenie apartenenţa şi îşi înfruntă destinul.

“Treceţi la catolicism! Treceţi cît mai repede la catolicism! Papa vă apără! El singur vă mai poate scăpa. De cîteva zile aud mereu aceeaşi parolă. Azi-dimineaţă Comşa, astă-seară Aristide şi Alice m-au întrebat cu mare seriozitate ce mai aştept. Nu-mi trebuie argumente ca să le răspund şi nici nu caut. Chiar dacă lucrul n-ar fi aşa de grotesc, chiar dacă n-ar fi aşa de stupid şi zadarnic – încă nu mi-ar trebui argumente. Undeva, într-o insulă cu soare şi umbră, în plină pace, în plină securitate, în plină fericire, mi-ar fi la urma urmelor indiferent dacă sunt sau nu sunt evreu. Dar aci, acum, nu pot fi altceva. Şi cred că nici nu vreau.”[20]

Moartea absurdă, într-un accident de circulaţie, cînd tocmai ieşise din tunelul infernal şi supravieţuise războiului, îi conferă întregii sale existenţe o patină tragică.

(Fragmente din această cercetare au fost prezentate în cadrul Sesiunii anuale de comunicări ştiinţifice a Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, Bucureşti, 11 octombrie 2010. Ea reprezintă, de asemeni, un capitol din cartea în pregătire a lui Laszlo Alexandru despre Mihail Sebastian.)


[1] E. Lovinescu, Germania şi evreii, în Adam, nr. 60/1 iunie 1933, p. 7-8. Este elocventă opinia lui E. Lovinescu, mult deosebită de cea a lui Nae Ionescu, şi în problema apartenenţei la românitate: “În ceea ce mă priveşte, netăgăduind de altfel caracterele specifice ale fiecărei rase şi chiar caracterele regionale, poziţia mea s-a fixat de mult în recunoaşterea în rasă a primatului elementar de voinţă asupra elementului biologic, exprimată în formula: e român oricine voieşte să fie român [subl. E. Lovinescu], înţelegînd prin aceasta nu un act de voliţie superficială, ci un act de adeziune totală a forţelor sufleteşti”, vezi ibid., p. 7.

[2] I. Ludo, Conu Leonida faţă cu revoluţia germană, în Adam, nr. 64/1 oct. 1933, p. 1-7; aici, citat de la p. 7.

[3] I. Ludo, Si vis pacem – sparge geamuri, ori Nae, Nae şi iar Nae, în Adam, nr. 66/1 dec. 1933, p. 1-19; aici, citat de la p. 2.

[4] Vezi A.L. Zissu, Transcendentalismul evreesc – o întîmpinare, în Adam, nr. 67/15 ian. 1934, p. 3-4.

[5] “Şi dacă nu te superi, d-le Nae, cum rămîne cu sfatul politic al evreilor d-tale, cari dau zilnic consultaţii politice, sub semnătură privată, în pagina întîia a «Cuvîntului»? Sfatul lor politic stă în posibilităţile rassei, şi al celorlalţi nu? Admit, dacă vrei, ca-n orice regulă, o excepţie. Dar cum se nimereşte că excepţiile încep chiar în redacţia d-tale? Da, da! Ştiu ce vrei să spui: că sfaturile lor nu prezintă nici o primejdie. Sunt nişte subordonaţi cărora le-ai tăiat aripile, le-ai extirpat vanitatea, le-ai dezumflat speranţele, i-ai închis în cuşcă şi i-ai pus să clocească ouăle d-tale patriotice. Bine, bine… Dar orişicît! Ovrei sunt! Le-ai tăiat din geniu! Foarte bine! Dar ia să te văd! Le poţi adăoga la prepuţ? Etnicitatea permite orice soi de tranzacţii. Dar compromisuri organice – sub nici un cuvînt. Altfel, toată năvala d-tale în presa democrată e o simplă pantalonadă de hai să vorbim, să n-adormim”, vezi I. Ludo, Si vis pacem…, art. cit., p. 15.

[6] Mesaj reprodus în pamfletul semnat de I. Ludo, Un ovreiu cumsecade în ghiarele moralei judaice, în Adam, nr. 68/1 martie 1934, p. 6-11; aici, citat de la p. 6.

[7] I. Ludo, Un ovreiu…, art. cit., p. 6.

[8] Ibid., p. 7.

[9] Ibid., p. 8.

[10] Ibid., p. 8.

[11] Ibid., p. 10.

[12] I. Ludo, O genială metodă de propagandă rasistă, în Adam, nr. 72/1 iulie 1934, p. 15-16; aici, citat de la p. 16.

[13] Mihail Solomon, A cui e vina?, în Adam, nr. 71/15 nov. 1934, p. 11-13; aici, citat de la p. 12-13.

[14] Dr. Th. Löwenstein, Mihail Sebastian: De două mii de ani, în Renaşterea Noastră, nr. 458/9 septembrie 1934, p. 4-5; nr. 460/26 septembrie 1934, p. 1-2; aici, citat din nr. 458, p. 4. E amuzant de observat că, în opinia lui Th. Löwenstein, Nae Ionescu s-a inspirat din ideile lui Sebastian, pe cînd în opinia Martei Petreu, invers, ucenicul Sebastian a copiat gîndurile magistrului Nae Ionescu. Detractorii atacă prin foc încrucişat…

[15] Dr. Th. Löwenstein, art. cit., nr. 458/9 septembrie 1934, p. 5.

[16] Ibid., nr. 460/26 septembrie 1934, p. 2.

[17] Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan, în ed. cit., p. 313-314.

[18] Ibid., p. 325.

[19] Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, text îngrijit de Gabriela Omăt, prefaţă şi note de Leon Volovici, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1996, p. 383-384; însemnarea este din data de 9 septembrie 1941.

[20] Ibid., p. 424; însemnare din data de 17 decembrie 1941.

Ecouri

  • itzhak bareket: (11-7-2012 la 16:11)

    mult stimate domn LASZLO ALEXANDER ,in primul rand tin sa-ti multumesc pentru cele 3 articole dedicate lui MIHAIL SEBASTIAN .le-am citit pe toate trei pe nerasuflate cu un mare interes si cateva intrebari: 1.prematura moarte a lui SEBASTIAN E INTRADEVAR DIN CAUZA UNUI ACCIDENT ? pe la noi se vorbeste de crima , sau poate sinucidere ?
    2 .aparitia lui itzhak ludo ,in capitolul 3 ,si desenarea lui ca un fel de treanca-fleanca mere acre , nu corespunde in ruptul capului personalitatii lui LUDO ASA CUM L-AM CUNOSCUT eu . era un om serios ,introvert,dotat cu talente si calitati rare . el a scris- printre altele-pentru actorii BEATE FREDANOV , FINTII ,MARTA HAGIESCU ,ADINA PODEANU ,MARIA SANDU SI ALTII , “CUTIA CU ILUZII”care s-a jucat ,cantat si dansat la “BARASEUM” ,in vremuri de mare restriste…acolo l-am cunoscut.regisorul , A FOST N.STROIE.
    martori vizuali mi-au spus ,ca la un concert realizat de un grup de tineri israelieni in Bucuresti ,l-au observat pe LUDO stergandu-si lacrimile …
    ar fi pentru mine ceva foarte interesant sa citesc un articol scris de d-ta ,despre ITZHAK LUDO ,MARE TRADUCATOR AL LUI SALOM-ALEIHEM ,DIN IDIS ,IN LIMBA ROMANA . CU CELE MAI CALDUROASE URARI DE BINE , itzhak bareket ,

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0

  • Laszlo Alexandru: (12-7-2012 la 06:10)

    Stimate domnule Itzhak Bareket,

    Vă mulţumesc pentru lectura eseului meu despre “Sebastian şi evreii”, pentru comentariile pe care le-aţi făcut. E emoţionant să stai de vorbă cu persoane care au trăit efectiv acele vremuri, care i-au cunoscut pe actorii de-atunci. Vă răspund la cele două probleme pe care le ridicaţi.

    Moartea lui Mihail Sebastian, la nici 38 de ani, a fost într-adevăr şocantă, mai ales fiindcă venea ca o imensă nedreptate nu doar faţă de anii tineri ai victimei, ci şi faţă de biografia sa. Sebastian avusese foarte multe de pătimit, ca evreu, eliminat din redacţiile literare, cu numele interzis pe afişele teatrale, cu dreptul de-a profesa ca avocat suspendat etc. Pe cînd s-a terminat războiul şi s-ar fi întrezărit o reparaţie, a venit în schimb decesul! De sinucidere fireşte că nu poate fi vorba. A fost o vie dezbatere dacă a fost vorba despre un accident sau un asasinat. N-am găsit dovezi clare în sprijinul celei de-a doua ipoteze. Fapt este că Sebastian, pe cînd se îndrepta către Sala Dales, pentru a ţine o conferinţă despre Balzac, traversînd strada în fugă, printr-un loc nepermis, a fost lovit de un camion şi a murit la scurtă vreme după aceea.

    A doua problemă este legată de I. Ludo, al cărui portret implicit, aşa cum reiese din rîndurile mele, nu corespunde cu omul pe care dv. l-aţi cunoscut personal. Însă, după cum se poate constata, am încercat să mă implic cît mai puţin în aceste pagini despre Sebastian. M-am tras cîţiva paşi înapoi şi am lăsat citatele altora să vorbească de la sine. Cel mult le-am pus cap la cap şi am tras nişte concluzii pe marginea celor văzute. Astfel, de pildă, I. Ludo aşa cum l-am citit eu în revista “Adam”, mi s-a părut un ziarist isteţ, cu simţul cuvîntului tăios, bine informat şi bine orientat în dezbaterile de idei ale vremii sale. De dragul militantismului jurnalistic era însă dispus să treacă peste numeroase detalii importante ale realităţii, pentru a “forţa” textul să-i confirme intenţiile. În timpul războiului a fost un democrat, dar efortul lui de-a simplifica situaţiile mai complexe, uneori chiar răstălmăcindu-le, pentru a-şi impune cu tot dinadinsul partizanatele, este evident. Iar stilul pe-alocuri de vodevil, de băşcălie grobiană, cu care taxează realităţi grave, nu-i vine în ajutor. Aşadar – după ce i-am citit textele jurnalistice legate de acest subiect – mă asociez pe deplin portretului pe care Sebastian i-l face: “În uliţa evreiască, d. I. Ludo este un fel de Tănase evreu, cu destul haz uneori. (…) Mărturisesc că genul mă amuză sincer. Îmi place acest om chefliu, vesel, cu pălăria pe ureche – «ce-am avut şi ce-am pierdut» – care are opiniile lui în toate chestiile, se bate pe burtă cu toate ideile, îi face praf pe toţi «grangurii». Tănase este «boborul» în persoană. El are idei şi soluţii în politica externă, în teoria lui Einstein, în aviaţie, în problema transferurilor, în literatură, în iubire – şi pe toate le rezolvă «în doi timpi şi trei mişcări», sumar, scurt, ritos: «zît», «vax», «zexe». Tănase satisface în fiecare din noi nu ştiu ce zăduf plebeu, nu ştiu ce plăcere de a fi trivial şi de a scăpa de toate «fineţurile şi tiriboambele», cum spunea amicul meu Marin Dronţu. Pe urmă, după ce ai rîs, cînd rămîi singur, ţi-e oarecum ruşine de tine însuţi”.

    Fireşte că, între ce cunoaşteţi dv. din experienţă biografică directă şi ce-am citit eu în paginile tipărite ale vremii, e posibil să existe o diferenţă şi ambii putem avea dreptate… Oricum n-aş vrea să extindem discuţia şi la activitatea lui I. Ludo după al doilea război mondial: textele lui staliniste, propaganda lui antioccidentală (ba chiar antisionistă!), care i-a făcut pînă şi pe unii membri ai comunităţii să-l taxeze dur. Dar desigur acesta este un alt subiect…

    Cu mulţumiri călduroase pentru remarcile Dvs.,
    Laszlo Alexandru

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Stefan N. Maier: (12-7-2012 la 15:46)

    Domnule Laszlo Alexandru, va multumesc pentru explicatiile pe larg si deosebit de pertinente cu care ati imbogatit continutul articolului dv. original.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Tot In Medalion
54.226.7.15