Când am fost în București în luna iunie am trecut pe strada Batiște, prin fața sediului Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ) unde avea loc o demonstrație.

Vreo câteva zeci de persoane scandau lozinca “Votați, votați, nu ne mai amânați!”.

Curios, nu-i așa? Asta chiar nu mai văzusem până acum.

M-am interesat și am aflat că ICCJ fusese sesizată de Procurorul General al României în legătură cu practica neuniformă de la nivelul instanțelor inferioare în procesele de revendicare a dreptului de proprietate asupra imobilelor confiscate de stat.

Iar demonstranții erau chiriași din aceste imobile sau foști chiriași care au cumpărat aceste imobile.

E luna august și sunteți probabil curioși ce au decis Secțiile Unite ale ICCJ.

Deocamdată nu vă pot da decât comunicatul postat pe pagina de internet a instanței judiciare supreme din România:

“În şedinţa din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, în dosarul nr. 60/2007 a pronunţat următoarea soluţie:

Cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, Secţiile Unite decid:

Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

După redactarea considerentelor şi semnarea deciziei, aceasta va fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.”

N-ați înțeles mare lucru? Nu e de mirare. Ăsta e obiceiul în România, de a nu vorbi pe înțelesul omului de rând, a contribuabilului care finanțează aceste instituții.

Conflict între titluri de proprietate

În esență, ICCJ a fost chemată să tranșeze în cazurile în care dreptul de proprietate al foștilor proprietari deposedați abuziv de stat (observați că folosesc termenul “stat” și nu “regim comunist”, deoarece tâlhăria proprietăților nu s-a oprit la 22 decembrie 1989, ea a continuat neabătut după aceea, sub oblăduirea tuturor celor trei puteri ale statului presupus democratic
din România) și cel al foștilor chiriași cumpărători intră în conflict și care este rezolvat de la caz la caz, de la instanță la instanță.

În paralel, președintele Traian Băsescu a trimis spre re-examinare o propunere legislativă emanată de la partidele din afara executivului (PSD, PD-L, PRM, PC) care, în esență, și potrivit obiecțiilor șefului statului dorește să consfințească abuzurile legislative împotriva proprietarilor de drept comise după 22 decembrie 1989 (http://www.presidency.ro/?_RID=det&tb=date&id=10075&_PRID=lazi).

Aici trebuie reamintit că totul a început cu adoptarea în 1995 a Legii 112 de către pentagonala roșie (PDSR-PUNR-PRM-PSM-PDAR) care permitea chiriașilor din imobile naționalizate să cumpere aceste locuințe la prețuri de nimic, de câteva mii de dolari, apartamente care acum valorează sute de mii de euro.

Apariția Legii 10 din 2001 – un compromis nesatisfăcător pentru toată lumea – care recunoaștea drepturile proprietarilor, dar nu le anula pe cele ale chiriașilor cumpărători, precum și deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, care a dat câștig de cauză proprietarilor deposedați abuziv – au complicat o situație care eufemistic poate fi calificată drept absurdă.

Cine are dreptate: fostul proprietar căruia i se recunoaște dreptul prin Legea 10/2001 sau chiriașul cumpărător, devenit proprietar prin Legea 112/1995.

Dacă mai adăugăm și faptul că Fondul Proprietatea înființat de legea 10 pentru a plăti despăgubiri proprietarilor care nu au mai putut fi (sau nu s-a dorit să fie) despăgubiți în natură practic nu funcționează avem imaginea unei tâlhării de proporții care a avut loc după 1989, consfințit furtul prin violență politică efectuat între 1945 și 1989.

Naționalizare? Nu, tâlhărie!

Totul provine de la introducerea de către regimul Iliescu a noțiunii de “cu titlu” sau “fără titlu” cu referire la modul de “preluare a imobilelor” de către stat în perioada 1945 – 1989.

Cu alte cuvinte, imobilele ce fuseseră naționalizate printr-un act normativ emis în perioada comunistă erau preluate “cu titlu”.

În continuare voi demonstra că această pretenție de legalitate este aberantă și cinică.

Să luăm de pildă Decretul lege 92/1950, prin care au fost tâlhărite sute de mii de imobile.

Ce spunea acest decret? Iată articolul 1:

Pentru intarirea si dezvoltarea sectorului socialist in economia R.P.R;
Pentru asigurarea unei bune gospodariri a fondului de locuinte supuse degradarii din cauza sabotajului marei burghezii si a exploatatorilor care detin un mare numar de imobile;
Pentru a lua din mana exploatatorilor un important mijloc de exploatare;

Se nationalizeaza imobilele prevazute in listele anexe, inregistrate la Cancelaria Consiliului de Ministrii sub Nr. 543 din 14 Aprilie 1950, care fac parte integranta din prezentul decret si la a caror alcatuire s-a tinut seama de urmatoarele criterii:
1. Imobilele cladite care apartin fostilor industriasi, fostilor mosieri, fostilor bancheri, fostilor mari comercianti si celorlalte elemente ale marii burghezii.
2. Imobilele cladite care sunt detinute de exploatatorii de locuinte.
3. Hotelurile cu intreg inventarul lor.
4. Imobilele in constructie, cladite in scop de exploatare, care au fost abandonate de proprietarii lor, precum si materialele de constructie aferente oriunde s-ar afla depozitate.
5. Imobilele avariate sau distruse de pe urma cutremurului sau a razboiului, cladite in scop de exploatare si ai caror proprietari nu s-au ingrijit de repararea sau reconstructia lor.

Iar art.3 adăuga:

Imobilele nationalizate trec in proprietatea Statului ca bunuri ale intregului popor, fara nici o despagubire si libere de orice sarcini sau drepturi reale de orice fel.

Bun, veți spune, asta era legea la vremea aceea. La care vă voi răspunde că vă înșelați. Ia să vedem ce spunea Constituția RPR, adoptată în aprilie 1948, de același regim comunist:

Art. 8. – Proprietatea particulara si dreptul de mostenire sunt recunoscute si garantate prin lege. …
Art. 10. – Pot fi facute exproprieri pentru cauza de utilitate publica pe baza unei legi si cu o dreapta despagubire stabilita de justitie.

Cu alte cuvinte, exproprierea prevăzută de Decretul 92/1950 era neconstituțională, chiar în raport de Constituția din 1948. Dar asta nu e totul.

Iată ce se spune la art.2 al aceluiași decret:

Nu intra in prevederile decretului de fata si nu se nationalizeaza imobilele proprietatea muncitorilor, functionarilor, micilor meseriasi, intelectualilor profesionisti si pensionarilor.

Vă imaginați că imensa majoritate a proprietăților naționalizate – apartamente, case familiale – aparțineau tocmai acelora care erau scutiți de prevederile exproprierii, deoarece proprietatea imobiliară era difuză în România anului 1950, concentrările în mâna câtorva persoane fiind destul de reduse.

Ce înseamnă aceasta? Că autoritățile statului comunist au aplicat propria lor lege în mod abuziv, desproprietărind muncitori, funcționari, mici meseriași, intelectuali profesioniști și pensionari.

Mai mult, anexa la Decretul Lege 92/1950 nu conținea o listă completă a imobilelor ce urmau a fi naționalizate, ea fiind completată retroactiv și nefiind semnată de președintele prezidiului Marii Adunări Naționale la acea vreme, C.I. Parhon.

Cu alte cuvinte decretul respectiv este neconstituțional, deoarece încalcă dreptul de proprietate GARANTAT de Constituția din 1948 și în plus a fost aplicat abuziv chiar acelora care ar fi trebuit protejați de lege și care de fapt constituiau majoritatea celor ce aveau să fie expropriați.

Aplicați același raționament TUTUROR actelor de expropriere, inclusiv decretului 223/1974, care confisca proprietățile celor ce nu se mai întorceau din străinătate și îi obliga pe cei ce depuneau cerere de plecare să vândă imobilele statului la prețuri derizorii și veți vedea că noțiunea “cu titlu” își pierde orice sens și trebuie înlocuită cu cea de “tâlhărie cu acte”.

Cum un act nul de drept (cum este Decretul 92/1950, de pildă) dă naștere unor acte subsecvente nule de drept, înseamnă că și Legea 112/1995 și contractele de vânzare cumpărare către chiriașii ce au stat în aceste imobile sunt nule de drept.

E drept că legea 112 a prevăzut o interdicție de înstrăinare de 10 ani pentru aceste imobile, termen care acum a trecut, iar aceste imobile se vând sub prețul pieței din cauza incertitudinii cu privire la regimul proprietății, dar totuși cu un profit enorm față de sumele ridicole pe care au fost vândute de stat după 1997 (același stat care susține că n-are bani să-i despăgubească pe proprietari, dar și-a permis să dea de pomană imobilele chiriașilor, ceea ce nici Ceaușescu nu a făcut – a încercat în 1973, dar în urma protestelor din Occident s-a oprit).

Proprietatea – chestiunea fundamentală

Vă întrebați: dar ce mai vor oare acești proprietari? A trecut atâta vreme, de ce nu se potolesc?

Eu aș zice că aici este o problemă fundamentală: exproprierile au fost cel mai important mijloc folosit de regimul comunist pentru distrugerea clasei de mijloc în România și înlocuirea ei cu o imbecilocrație care a guvernat țara până în 1989 și a cărei odrasle sunt în continuare în poziții privilegiate.

Dar restituirea proprietăților (considerată “un moft” de Ion Iliescu) nu e numai o chestiune de moralitate și justiție, este o chestiune practică.

Uitați-vă în orașele României cum arată imobilele al căror statut juridic e incert – stau să cadă, nimeni nu investește un ban în ele, atâta timp cât nu e sigur că va fi proprietar acolo și peste un an, zece sau o sută.

V-ați întrebat de ce la “Esplanada”, un proiect la doi pași de magazinul Unirea în București rămâne un teren viran de sute de hectare, care ar putea valora sute de milioane de euro?

Pentru că acolo au fost demolate de imbecilul regim Ceaușescu sute de case, iar regimul juridic al acelor terenuri nu e lămurit nici până în ziua de azi. Ca atare, orice antreprenor care ar dori să construiască ceva acolo, riscă într-o bună zi să se trezească acționat în justiție că a construit pe un teren ce nu-i aparține.

Politica tergiversării restituirii proprietăților, practicată de TOATE guvernele de după 1989, în speranța că proprietarii de drept vor renunța scârbiți, vor accepta compensații derizorii sau chiar vor muri a dat parțial greș.

Aderarea României la Consiliul Europei a oferit proprietarilor o instanță de apel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a reamintit conducerii de la București că nu poate terfeli chiar așa cum dorește dreptul de proprietate.

Iată de ce afirm că problema restituirii proprietăților tâlhărite după 1945 și până în prezent constituie cea mai gravă frână în dezvoltarea în România a unui adevărat stat de drept și a unei adevărate economii de piață.