caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Savoir Vivre



 

Început de drum … spre Vest (1)

de (24-10-2010)
5 ecouri

Sfarsitul lui Martie ’90 m-a gasit intr-o agitatie continua. Alergam de dimineata pana seara, aveam zilnic liste cu ce trebuia sa duc la bun sfarsit si nu prea-mi permiteam sa aman nimic de pe-o zi pe alta. Pentru orice confirmare banala dadeam cel putin zece telefoane si pentru ca era totusi ’90 iar Bucurestiul se lafaia intr-o democratie prost inteleasa, era absolut imposibil sa rezolv orice, indiferent de ce-as fi avut nevoie, fara…. „mica atentie”!

Nimic deosebit de altfel de ce era inainte de Decembrie ‘89, cu singura diferenta ca atunci totul se „oferea” cat de cat mascat, iar acum, nu numai ca operatiunea se desfasura total la vedere, fara niciun pic de jena, dar functionarii publici ridicau chiar pretentii … deloc marunte!

In urma catorva examene destul de complicate si serioase devenisem de foarte putin timp, angajata unei Multinationale. Imi dorisem foarte mult postul si muncisem ca un scalv sa mi-l adjudec, dar pana nu am primit confirmarea rezultatului „negru pe alb”, n-am indraznit nici macar sa sper, desi fusesem deja anuntata telefonic de mai bine de doua saptamani! Cunosteam bine Compania; chimicale, catalizatori, produse medicale, etc. Tradusesem de cateva ori pentru ei pe parcursul catorva expozitii si targuri de profil ce se desfasurasera in Romania.

Pentru noua mea slujba aveam de citit o caruta de materiale. Imi fusesera trimise prin curier; o cutie plina cu brosuri, prezentari, date tehnice, date comerciale si o scrisoare; un plic voluminos, alaturi de care pusesera o cutie mare cu bomboane de ciocolata; cele care-mi placusera cel mai mult in timpul ultimului targ, cand ma facusera sa recunosc public: „I’m addicted to chocolate!” Bomboanele erau de la directorul meu tehnic, Bart, pe care-l cunosteam din expozitii, de peste trei ani. El fusese cel care ma anuntase de existenta noului post, si cel care-mi trimisese toate materialele pentru examen. Aveam aceeasi zi de nastere, aceleasi preferinte culinare si acelasi simt al umorului. Bart avea exact varsta mamei mele si impreuna cu sotia lui, o femeie absolut deosebita pe care o cunoscusem in timpul unei expozitii la Bucuresti, se purtau cu mine amandoi ca si cand as fi fost fiica pe care ei n-o avusesera niciodata; acasa aveau doi baieti, ambii ceva mai mici decat mine.

Scrisoarea, redactata intr-un mod foarte oficial, semnata de Directorul comercial zonal cat si de Directorul General pentru Europa, ma anunta ca luasem testele cu punctaj maxim, devansandu-i pe ceilalti participanti veniti toti tot din Europa de Est, si de care ma temusem destul de mult; mai ales de cei din Polonia si Cehia.

Tot acolo mi se cerea sa parcurg cu mare atentie si in amanunt toata documentatia din colet pana la data de „x” Iunie ‘90 cand trebuia sa ma prezint pentru doua saptamani de scolarizare, surpriza: ….. in Olanda!

Celelalte pagini contineau programul general al scolarizarii, urmat de o lista plictisitoare cu toate actele pe care trebuia sa le pregatesc.

Si de aici….. toata alergatura!

Pe langa toate astea mai aveam de tradus cateva materiale pentru o alta expozitie, materiale trimise de un bun prieten al meu, tot olandez, caruia-i promisesem ca-l ajut; si ca totul sa fie si mai complicat, asteptam confirmarea programarilor unor examene de echivalare in domeniul medical, ca sa nu mai amintesc de scoala de soferi; unul din punctele listei mele era si carnetul de conducere, pe care inca nu-l detineam.

Astea erau, in linii generale, motivele pentru care zilele mele incepeau la sase dimineata si se sfarseau la ore mici, tarziu, in noapte.

La inceput, citind scrisoarea, avusesem senzatia ca e un vis; ori ca nu inteleg eu bine despre ce este vorba; ca sigur trebuie sa fie o greseala de tipar, sau, cel mai probabil, ma prostisem: nu mai intelegeam o iota-n engleza.

Treceam prin emotii si stari greu de descris in cuvinte; o amestecatura de mandrie cu frica, de speranta si nesiguranta, bulucindu-se toate deodata si navalind peste mine in acelasi timp.

Si ca un ritual, in fiecare noapte inainte de a adormi, incercam sa-mi imaginez drumul spre Olanda. Incercam sa-mi imaginez tara din pozele vazute, din povestirile altora, din ceea ce reusisem sa citesc prin biblioteci si prin tot felul de carti si brosuri ce-mi ramasesera din targuri.

Ma surprindeam punandu-mi intrebari si saream din pat ca arsa cand nu stiam sau nu-mi aminteam raspunsul; notam apoi in agenda, sa nu uit, dupa care, cu o oarecare liniste in suflet ma bagam inapoi in pat si incercam sa adorm.

Si uite-asa, au trecut zilele, una dupa alta, eu facand liste la Lista!

Total separata era cea rezervata Olandei: numar de locuitori, provincii, conditii geografice, orase importante, dialecte, industrie, Casa Regala, date istorice importante, … si arta! Arta. Multa arta!

Pictura a fost si este unul din hobbyurile mele, iar cei patru ani de scoala de arte plastice absolviti in adolescenta, n-au facut altceva decat sa-mi slefuiasca, sa-mi educe un talent si sa-mi accentueze dorinta de a vedea si de a sti cat mai mult in domeniu.

Restul listelor completau datele din brosuri, din documentatia pe care trebuia sa o parcurg; multe tehnice, foarte multe din chimie, o si mai mare parte, date comerciale.

Ajunsesem sa am trei dosare destul de consistente: listele cu materialele necesare postului, listele cu actele, drumurile si alergatura, si … Olanda!

Nu-mi faceam mari probleme privind regulile de eticheta; educatia primita acasa, scoala de fete cu invatatoare si apoi profesori foarte valorosi, de exceptie, profesori de moda veche intr-o scoala bucuresteana cu mare traditie, mediul universitar medical, la care s-au adaugat experientele ultimilor ani in timpul carora mai si tradusesem in targuri si expozitii pentru diverse companii, isi pusesera clar amprenta. Si totusi, in caz de nevoie, aveam ochi sa vad si urechi sa aud.

Altele erau temerile mele: nu mai stiam exact cine eram si cat de bine pregatita eram pentru lumea de dincolo; dincolo de tarcul in care am fost tinuti atatia ani ca vitele. Nu aveam nici cea mai mica idee daca tot ceea ce invatasem era bine sau daca tot ce stiam avea vreo valoare, vreun rost, vreun sens.

Mi-era frica sa nu am reactiile unui animal salbatic, de circ, caruia i se dadea drumul dupa o viata de dresaj anost si spectacole in captivitate, direct in mijlocul junglei!

Mi-era pur si simplu… groaza! Visam sa vad locurile alea despre care citisem o gramada, visam sa cunosc alti oameni, sa inteleg mai mult.

Imi doream sa ma pot bucura de experienta asta noua ca un copil care primeste jucaria pe care si-o dorise cu ardoare ani la rand, si-n acelasi timp, mi-era frica sa nu se citeasca in mine reactia animalului fugarit, hamesit…..

Pe scurt, eram ca un vulcan gata sa erupa spre interior, si totul … sub o crusta de gheata!

Cu o saptamana inainte de plecare, tineam in mana doua lucruri care, cu doar nici macar un an in urma, ar fi fost considerate o inchipuire fantastica intr-un vis suprarealist: un pasaport cu viza Benelux si un bilet de avion … ambele pe numele meu! De necrezut! Evident ca cele doua „bijuterii nepretuite” au trecut pe rand, din mana-n mana pe la toti reprezentantii majori ai familiei, dupa care, au fost incuiate de tatal meu, cu mare grija, in dulapul cu acte.

Ma coplesisera gandurile, trairile si amalgamul de sentimente contradictorii care pusesera definitiv stapanire pe mine, si cum epuizasem toate subiectele din puzderia de liste care ma inconjurasera si-mi dictasera progamul zilnic al ultimelor doua luni ….. am gasit de cuviinta…. sa mai fac… o alta … lista: bagajul; ce trebuia sa iau cu mine. Cateva tinute business, asta stiam din targuri. Apoi jeans, cateva tricouri pentru orele libere, si altele ceva mai sobre pentru seara. Simplu, clasic si elegant; stilul meu. Geamantan: nu aveam, dar nici nu era o problema. Gina, o buna prietena mi-l oferise pe-al ei; tipic socialist ce-i drept, din vinilin si de un ocru-maroniu greu de definit, dar se inchidea bine si avea … lacatel! Altceva, nu conta deloc!

Ziua cea mare. Plecarea! Acasa era o liniste mormantala. Incepand cu doua zile inainte de plecarea mea, toti ai casei vorbeau in soapta, nimeni nu indraznea sa-mi dea sfaturi sau sa ma intrebe ceva. Din cand in cand mai prindeam din zbor cate-o frantura de discutie si desluseam vocea mamei: „… stie ea ce face, doar pleaca in Olanda, nu-n Burkina Faso!”

Doar in drum spre Otopeni am avut timpul si starea necesara pentru a privi si-n jurul meu.

Lasam in urma un Bucuresti cald, molcom si obosit, cufundat intr-o lumina de-un auriu prafuit si imbatat in parfumul teilor de la Sosea. Din loc in loc, la colturile strazilor, tronau gheretele tigancilor florarese, din care se-mbulzeau inghesuite, parca luptandu-se-ntre ele pentru a lua o gura de aer, sute de bujori si margarete.

Ceva mai incolo, doi copii alergau cu mainile pline cu cirese. Era deja vara ….

Trecuse primavara peste mine fara sa-mi dau seama. Nu-mi aminteam nimic cu exceptia testelor, formularelor, ghiseelor, cozilor, si evident …. a listelor!

Eram in drum spre aeroport cu toata familia dupa mine, aveam in geanta un pasaport cu viza, un bilet, si-n suflet un drum deschis catre Olanda!

Mi-am lasat parintii la aeroport uitandu-se intrebator si lung dupa mine, nu inainte de a-mi spune fiecare pe rand: Mama: ” nu-ti fie teama fata mea, tu esti o invingatoare. Fii tu insati si totul o sa fie bine”.

Tata: „Sa nu uiti niciodata de unde-ai plecat, Mira, si sa nu-ti fie niciodata rusine cu tine; suntem saraci doar la suprafata; habar n-au ei ce bogatie e ascunsa acolo, la interior”. Apoi mi-a strecurat stingher, cu stangacie, o bancnota de 10 dolari, scuzandu-se ca nu are mai mult, dar rugandu-ma insistent sa-i promit ca le dau telefon imediat ce-am ajuns cu bine la hotel.

Imi simtisera amandoi zbuciumul interior, nesiguranta si teama , si ca intotdeauna de cand imi puteam eu aduce aminte, erau acolo; langa mine. Sprijinul si forta mea: cei mai buni parinti din lume.

Nu conta ca aveam 30 de ani. Pentru ei am fost si o sa fiu intotdeauna, pentru cat timp vor mai exista, simplu: „cea mica”.

Am ajuns la granita cu un sentiment foarte ciudat; parca priveam un film cu mine in rolul principal; nu mi se intampla mie, nu eram eu cea de acolo si ma asteptam ca-n orice moment sa intervina ceva rau; sa se „rupa filmul”.

Aveam un plic plin cu hartii pe care asa, impietrita cum eram, le-am inmanat mecanic granicerului, pe rand, una cate una, ca raspuns la intrebarile ce-mi erau adresate clar cu scopul de a ma incurca: invitatia din partea firmei, in original, vizata de Ambasada Olandei la Bucuresti, tradusa si legalizata; la fel, scrisoarea de garantie a Companiei cu specificatia clara ca toate cheltuielile pe teritoriul Benelux, nu doar olandez sunt suportate de firma; tradusa si legalizata. Ce fel de si cata valuta am cu mine; intrebarea nu-si avea rostul din moment ce aveam scrisoarea de garantie, dar asta era jocul. Dupa ce am fost nevoita sa-i arat, tacuta, tot ce aveam prin portofel, mi-a cerut dovada de schimb valutar! As fi vrut sa i-o lipesc pe frunte; era chiar o magarie, dar zambetul schimonosit pe care l-a afisat observand ca nu mai are ce sa solicite, m-a linistit total.

Devenisem dintr-odata mai stapana pe mine, imi disparuse toata emotia, toata teama. L-am intrebat daca mai are nevoie de ceva sau daca doar copiile legalizate raman la el. Nu mi-a raspuns, si fara macar a se sinchisi sa-mi arunce o privire, mi le-a aruncat inapoi pe toate prin orificiul meschin al ghiseului, spunandu-mi raspicat sa ma grabesc, pentru ca asteapta lume la coada!

Pe studenta dinaintea mea o trimisese inapoi. Pleca cu o bursa in America si nu avea traducerea legalizata a invitatiei. Ei i-a spus sec ca nu este obligat sa stie limba engleza si daca mai vrea sa plece sa-l astepte la birou peste jumatate de ora, poate seful lui gaseste „o solutie”. Banuiesc ca biata copila, sau cei ce-o insotisera la aeroport, din familie, au fost nevoiti sa „cotizeze” din greu pentru ca stampila de iesire sa-i fie aplicata intr-un final, fetei, pe pasaport. Cam asta era situatia de atunci……

Si asa am ajuns in avion. Cursa Tarom care facea escala la Zurich in drum spre Amsterdam. Ma ghemuisem intr-un loc la geam si priveam prin hublou imaginea sinistra a aeroportului. Ochiuri de sticla opacizate de zoaiele ploilor amestecate cu praful ultimilor 20 de ani. Un catarg stramb de care spanzura un tricolor; ma obisnuisem deja sa vad steagul cu o imensa gaura la mijloc, locul de unde decupasera stema, dar, asa vechi, decolorat de soare, ploi si zdrentuit de vant, arata absolut oribil! Multe ciori. Asfalt pleznit, cu buruieni ce reusisera sa populeze fiecare fisura; spatii verzi fara verdeata dar colonizate de caini fara stapan. Spre capatul pistei de aterizare, singura zona ale carei crapaturi fusesera plombate cu smoala, intr-un loc unde iarba crescuse nestingherita, se plimba agale o martoaga costeliva, care-mi amintea descrierea cailor bolsevicilor de prin 1917. Nici urma de marcaje. Din loc in loc, la capatul zonei verzi care invecina pista pe toata lungimea ei, stalpi razleti, cojiti de vopsea si ruginiti, imprastiati ca dintii unei greble uriase, despuiati de sarmele care-i unisera candva, pe care le purtasera semet odata, si de care cu singuranta, „cineva” avusese neaparata nevoie intre timp, … strajuiau haosul din jur. Peste tot soldati …. Destul de jigariti, dar .. inarmati! TAB-uri, doua puncte de aparare antiaeriana. O priveliste deprimanta, la fel de autoritara ca inainte de ‘89, doar ca acum aveau voie „sa-si arate muschii”. Imaginile erau similare celor vazute la televizor in reportajele despre Africa: rupti de foame si de saracie, cu turul pantalonilor peticit, desculti, dar ….. inarmati pana-n dinti! Aveam in fata un exemplu de „banana republic” in varianta alba, balcanica!

Avionul s-a ridicat lin si-n foarte putin timp lasam in urma si crestele Carpatilor.

Imi disparuse nodul din stomac, si toata senzatia aia de incordare, de gatuire, lasa loc coplesitor, sentimentului de eliberare, de usurare. Doar acum realizam ca iesisem cu adevarat din Romania. Mult mai tarziu, mi-am dat seama ca aveam ochii umezi. O stewardesa cu voce stridenta vazandu-ma atat de adanc pierduta-n ganduri si cu lacrimi cuminti ce se-nnodau in barba, mi-a spus: „ehe, e foarte greu sa-ti lasi tara ta si familia si sa traiesti printre strainii aia mofturosi; acum ca avem libertate o sa veniti mai des, nu-i asa?”

N-aveam nici cea mai mica intentie in a incepe o conversatie lamuritoare si mai ales la nivelul ala, asa c-am dat afirmativ din cap si mi-am continuat sirul gandurilor.

Cum adica sa-mi las in urma familia? Asta n-as fi facut niciodata!

Altceva lasasem definitiv in urma: sentimentul de prizonierat! Senzatia apasatoare ca-mi iroseam viata intr-o unitate de timp careia nu-i apartineam, fiind obligata sa accept reguli draconice impuse de prostime.

Lasasem definitiv in urma neputinta, teama de autoritate si de abuzurile ei.

Lasasem in urma toleranta pentru nedreptate si frica de a-mi spune liber parerea.

Lasasem in urma timbrul soptit al vocii mele, cuvintele-nghitite cu amar, si multe, multe alte dureri.

Lasasem in urma pentru totdeauna sentimentul de animal haituit.

Decolarea catre Amsterdam a insemnat mult mai mult decat primul zbor, prima iesire spre Vest. A fost ruperea definitiva de chingile trecutului si a marcat momentul in care am inteles ca pot iesi din propria-mi carapace si ca pot actiona dupa cum imi dicteaza propriu-mi creier.

Devenisem brusc stapana pe mine, pe timpul meu, pe actiunile si deciziile mele.

Si daca numai pentru a realiza descotorosirea de trecut, zborul asta spre Olanda a meritat tot efortul!

Si nu din tristete-mi siroiau lacrimile pe obraz, ci de fericire.

Au fost primele lacrimi de fericire din viata mea !

– va urma –

Ecouri

  • Mike Klein: (25-10-2010 la 12:49)

    Excelent articol! Sentimentul de libertate pe care l-am simtit in august 1975 pe cursa PanAm de la Bucuresti la New York va ramane cu mine toata viata. Am crezut atunci ca injosirile la care am fost supus de vama si granita din Bucuresti nu au pereche in lume. Acest sentiment a fost spulberat cateva luni mai tarziu cand am avut de a face cu serviciul de emigrare al Statelor Unite. Birocratia acestui departament al guvernului american din anii 70 era mai mare dacat cea din Bucuresti…..

  • Christian Ionesco: (26-10-2010 la 13:50)

    Si eu care credeam ca trecand 4 granite ilegal a fost greu…
    Impresionant. Se vede, dupa bogatia detaliilor, ca e vorba de o femeie.
    Asteptam comentarii referitoare la clima din Olanda.
    Pt. Klein – Nu uita ca USA e (poate) unica tara care trateaza emigrantii egal cu „nativii”,
    evident daca esti decent si vorbesti engleza…

  • Petru Clej: (26-10-2010 la 14:03)

    Domnule Christian Ionesco, e de bine dacă autorul e o femeie? Și să înțeleg că bărbații nu pot da detalii bogate în articole? Și de ce sunteți așa agresiv?

  • Sandy Schindler: (26-10-2010 la 15:13)

    Dle Ionesco, dupa logica dumneavostra simplista (de fapt primitiva), si John Updike, de pilda, e femeie (din punct de vedere biologic). Se stie ca, in plan ideatic, autorul este o persoana abstracta, asexuata. “Se vede, dupa bogatia detaliilor, ca e vorba de o femeie.” Iata o judecata care ne poate convinge cat de grabit mioapa poate fi parerea unui cititor despre un articol, sau cum acesta va raporta articolul comentat numai la propria sa viziune (vezi “comentariile” lui Corneliu, Fratello, Vasile Roaita s.a. ). In mod ideal, judecatorul obiectiv al unui articol trebuie sa se oblige la un efort de despersonalizare, sa accepte o anumita “contaminare”, sa renunte, cu alte cuvinte, la sistemul sau de raportari, incercand sa-l imprumute pe al celui judecat. Astfel va ajunge, poate, sa-l inteleaga, identificandu-i-se, pe cat omeneste posibil. Altminteri, contactul va ramane superficial, va transforma orice judecata critica intr-o pledoarie implicit prodomo. Judecatorul va intelege unele lucruri numai pana la limita la care nu vor intra in conflict cu sistemul sau de gandire; sistemul de referinte al celuilalt il va leza pe al sau si, lipsit de fiorul necesar al simpatiei, in loc sa-l inteleaga, va polemiza cu el. Vanitatea lui va refuza o gandire propusa, ambitionandu-se sa remodeleze – ce absurditate! – un om de alt tip spiritual. Judecata ideala obliga la un fel de smerenie greu de impus unor avortoni, si pe care “domnii” mai sus numiti n-o au. Imi cer scuze ca am deviat de la subiect, dar ma simteam dator cu niscaiva lamuriri.

  • Andrea Ghita: (26-10-2010 la 17:43)

    Acest articol dezvaluie un alt chip al Mirei Field. Lutul amintirilor imi pare a modela cealalta femeie, puternica si competenta, din lumea afacerilor – pe care doar o banuiesc.
    Astept continuarea.



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Sylvie Guillem- un miracol

Am sentimentul ca daca nu ai vazut-o dansind pe Sylvie Guillem nu ai vazut nimic. Mai bine de o ora...

Închide
54.198.200.128