Soarele nu moare la asfinţit. Aşa am crezut cândva. La fel cum îşi imaginau cei cărora le era teamă să cuteze dincolo de orizont, ca nu cumva să alunece în nefiinţa cea neagră şi fără de margini.
O imensă perlă de foc se cuibăreşte în palma norilor ce se închid deasupra ei cu delicateţe. Abia susurată, din ce în ce mai depărtată, perla veghează scoica.
Fiica îşi îmbrăţişează mama într-o răsuflare infinită…Timpul s-a destrămat. În cioburile stelelor copilăria s-a sfărâmat. “ Ai luat-o cu tine, soarele meu, ulciorul meu cu apă proaspătă!”
Închid ochiii. Mă doare acest asfinţit. Poate tocmai pentru că…am fost prea aproape de el. Şi totuşi se învăluie un miracol în această trecere. O clipă arcuită într-un imens semn de întrebare palpită printre pleoapele umede.
Perla trece dintr-un orizont în altul. Şi altul… Rotunjimea timpului meu o va regăsi acolo, aşteptându-mă.
Nu-mi este teamă să merg dincolo de orizont. Am învăţat din zbor ceea ce toate pasările ştiau de mii de ani, dar nimeni nu a fost curios să le întrebe: ” Viaţa noastră este rotundă ? ”
” Viaţa noastră este rotundă ? ”
*** Viata este un cerc care nu se inchide niciodata. Cerc de intersectii cu oamenii, intersectii de / cu evenimente si chiar, confruntari cu noi insine. Un cerc deschis.
„Perla trece dintr-un orizont în altul. Şi altul… Rotunjimea timpului meu o va regăsi acolo, aşteptându-mă.”
*** Din 15 februarie 2010, stiu ca ma asteapta… Perla.
O voi gasi… acolo.
Peste un timp, peste ani, in orizontul ei, care va deveni atunci si al meu.
Paula din / in Haifa
Iti multumesc Paula pentru delicatetea ecoului tau !