ACUM.TV

De-a lungul celor 40 de ani, de cind am devenit cetatean israelian, mi-am pus de multe ori intrebari legate de identitate. Acest gen de dileme nu ma caracterizeaza numai pe mine, ci pe toti israelienii si, probabil, pe locuitorii intregii planete. In presa israeliana apar, din cind in cind, sondaje, care incearca sa clarifice prioritatea auto-definirii cetatenilor, daca se considera, in primul rind, israelieni sau evrei. La prima vedere un sondaj absurd, dar, multi ani, tematica evreiasca raminea intr-un plan secundar, se incerca o desprindere de stereotipul evreului din Diaspora, crearea unei identitati diferite, a unui „om nou”, israelian curajos, care reuseste sa se confrunte cu ostilitatea tarilor arabe din zona, cu arma in mina si fruntea sus, sa se angajeze cu trup si suflet la dezvoltarea noului stat, sa construiasca sosele, sa fertilizeze desertul sterp, sa dezvolte o industrie avansata, competitiva cu tarile occidentale, fara complexe de inferioritate.

Pare de necrezut, dar, multi ani, pina si Holocaustul era abordat cu manusi de matase, generatia din care au pierit 6.000.000 prefera sa taca, pina si unica statie de televiziune din anii 70, exceptind Ziua Comemorarii (Yom Hashoah), transmitea rareori documentare sau marturii si, desi Memorialul Yad Vashem fusese intemeiat inca din 1953, supravietuitorii ajunsi in Israel preferau sa nu dialogheze, nici macar in familie, pe acest subiect. Nu e de mirare ca majoritatea celor care raspundeau la sondaje se declarau intii israelieni, secundar evrei. In memoria colectiva, evreul devenea un minoritar ratacitor, perindat prin multe meleaguri, persecutat, slab, legat de traditia religioasa, de stereotipuri dispretuitoare.

Ca multi altii, si eu ma consideram, in primul rind, israelian. Amintirile legate de Romania, de manifestarile antisemite, erau aruncate intr-un colt uitat, invelite cu bandaje groase, sub care ranile deschise se transformasera intr-o cicatrice care parea vindecata. Parintii mei vorbeau rareori despre Holocaust, aveau alte griji, sa se integreze in noua societate, sa se realizeze profesional, fara a retrai trecutul, iar razboiul din 1973, conflictele militare, ii preocupau mai mult. Ce rost avea sa ma tulbure cu experientele lor tragice? Nici bunica mea nu era dispusa sa-mi povesteasca despre lagarele din Transnistria, iar eu, desi citeam uneori carti despre al doilea razboi mondial, preferam sa nu ma las coplesit de evenimentele descrise, erau parte dintr-o istorie cu care ma identificam doar la nivel superficial, a fost, a trecut; prezentul si viitorul sint mai importante.

Evreu israelian la Frankfurt

Eram in vizita la Frankfurt, la rudele mamei mele. Sissi si  Leon locuisera, in Bucuresti, pe Calea Victoriei, intr-un mic apartament, frecventat de multe personaje celebre, artisti, cintareti de opera, medici, ziaristi, scriitori, elita intelectuala a capitalei. Sissi era, in ochii mei, o zeita, nu era frumoasa, dar intotdeuna eleganta, parca scoasa dintr-un jurnal de moda, o perfecta cunoscatoare a codului  manierelor elegante, recita in germana si franceza, nu pierdea un concert, o premiera… Iar Leon, un barbat aratos, numai zimbet, amabil, nu era foarte instruit, dar avea un farmec aparte si ii placea sa fluiere arii din opere… Ce mult ii iubeam eu in copilarie! Cind parintii ma luau in vizita, iar Leon ma aseza pe genunchii lui, pentru mine era o sarbatoare. Imi amintesc de periuta de dinti verde, pe care mi-o daruise Sissi, mi-a fost atit de greu sa ma despart de ea, si, desi se tocise, o pastram, alaturi de cea noua.

Sissi si Leon au emigrat cu mult inaintea noastra in Germania, iar eu, prin 77-78, am plecat la Frankfurt, sa-mi vizitez si alte rude, dar am poposit la ei. Era spre sfirsitul lui decembrie si nu mi s-a parut ciudat ca ei, evrei, sarbatoresc Craciunul. In prima seara am fost invitati la un inginer evreu din Offenbach, casatorit cu o romanca, pe care o cunoscusem inca la Bucuresti. Am aflat ca domnul Rappaport era din acelasi catun cu parintii mei, copilarisera impreuna. In timpul cinei festive, linga bradul impodobit, mi s-au povestit peripetii din Dorohoiul de odinioara, apoi am fost intrebat despre Israel, cum vad situatia politica, daca am prestat serviciul militar. In scurt timp inginerul m-a improscat cu epitete agresive la adresa Israelului: un stat militarist, care a cucerit un teritoriu strain, iar „poporul ales” , in numele unor percepte religioase, persecuta arabii. Orice argument al meu, istoric sau politic, se bloca de fraze pline de ura si etichete relativ la evrei, tonul lui era tot mai ridicat, atmosfera devenise tensionata, sotia a incercat sa calmeze spiritele, dar privirea lui m-a blocat, nu era doar o disputa fierbinte, simteam ca el ura in mine tot ce era evreiesc, poate chiar pe sine insusi. Am plecat abatut, dar Sissi si Leon m-au asigurat ca nu era un evreu antisemit, ci doar un om iute la minie si, poate tocmai pentru ca ii pasa, s-a incins, uitind faptul ca eram musafiri.

A doua zi, rudele mele organizau cina si m-au anuntat ca vor veni invitati germani si trebuie sa ma pun la costum si cravata. Theo, un domn in virsta, uscativ, plin de riduri, foarte elegant, era insotit de o nevasta pipernicita, cu obrajii marcati de timp, nefardata, imbracata sobru, si de amanta lui de-o viata, machiata in mod strident, imbujorata, dolofana, cu gene lungi si voce ascutita. Cele doua femei parca se completau. Conversatia s-a desfasurat in germana, deoarece era singura limba pe care o stiau musafirii, uneori Sissi traducea; le-am povestit despre viata cotidiana a Tel Aviv-ului, m-au intrebat de marile magazine din Frankfurt, pe care le vizitasem cu doua zile inainte, in Israel nici nu visam la un asemenea belsug, pe atunci oamenii erau modesti, cu pretentii limitate.

Theo ma privea in mod ciudat, ma scruta insistent, parca ar fi dorit sa afle si altceva de la mine. Era destul de informat in ceea ce priveste situatia beligeranta din Orientul Mijlociu. La un moment dat discutia a avut loc doar in germana, dar am prins citeva cuvinte, care ma nelinisteau, desi nu intelegeam contextul. Theo povestea ceva in detaliu si ridea, impreuna cu cele doua femei, rudele mele zimbeau, mai putin amuzate, dar eu simteam ca ceva nu-mi place. Leon s-a intors spre mine si mi-a soptit cu mindrie: – Theo a avut, in timpul razboiului, rang mare, era ofiter de Gestapo, la Paris!

M-am ridicat brusc de la masa, apoi mi-am luat pardesiul si am iesit in frigul strazii. M-am plimbat citeva ore, priveam cladirile albe, curate, masinile Mercedes, vitrinele impodobite, dar gindul imi fugea catre familia mea, Tel Aviv, Ierusalim, Transnistria, filmele despre razboi, lagarele despre care stiam atit de putin.

A doua zi mi-am luat ramas bun de la rudele mele din Frankfurt, ne-am sarutat, ne-am despartit in cele mai bune relatii. Nu s-a amintit nimic despre seara precedenta, orice cuvint era de prisos.

Fire si rezonante

Din acea zi am inceput sa citesc tot mai multe carti din biblioteca tatalui meu, despre istoria razboiului mondial si Holocaust, am vizitat doua lagare, la Mauthausen si Dachau, am vizionat filme documentare, am cautat sa ma informez, dar, de la familia mea, nu am putut smulge prea multe destainuiri. Rareori, bunica imi relata, ca intr-un reportaj, fara inflexiuni in glas, unele  momente cumplite pe care le-a trait in lagarele din Transnistria. In 1984 a murit mama mea, iar in 1991 bunica, astfel ca singurul care imi mai putea istorisi cite ceva era tatal meu. Paradoxal, dupa moartea lor, a inceput sa-mi povesteasca, deseori fara sa il intreb nimic. Cumpara fara discernamint orice gasea, in ebraica, franceza, engleza, carti pe subiectul Holocaust, era ca un testament prin care dorea sa-mi impartaseasca ceea ce trebuia sa stiu demult, dar nu avusese taria sufleteasca sa mi se destainuie. Nu cred ca l-am intrebat vreodata de ce au tacut de-a lungul anilor.

In 1994, un an dupa filmul „Lista lui Schindler”, Steven Spielberg a infiintat Survivors of the Shoah Visual History Foundation, in cadrul careia voluntari, din intreaga lume, luau interviuri video supravietuitorilor Holocaustului. Intimplator am gasit in ziar un anunt, se cautau persoane, in Israel, care doreau sa se angajeze la proiectul de a stringe 50000 de marturii, misiune tot mai dificila, pentru ca numarul celor care puteau povesti se imputina pe zi ce trece. Am urmat un curs si apoi, insotit de un coleg care filma, alergam din oras in oras si intervievam, timp de trei-patru ore, oameni care trecusera prin iad si doreau sa transmita posteritatii un mesaj comun, in speranta ca un asemenea genocid sa nu se repete. Cel mai greu interviu l-am avut cu tatal meu, parca isi rupea o bucata din suflet, in timp ce-si depana amintirile, sufeream alaturi de el, vibram la durerile sale, la fel cum rezonam la trairile altor supravietuitori, dar simteam totodata ca ma apropii de familia mea, de evreitatea lor, traita atit de tragic, fiecare cuvint al sau atingea evreul din mine, ascuns in spatele identitatii israeliene, care se voia rupta de imaginea evreului din Diaspora, minoritar persecutat. Aproape doi ani am participat la aceasta goana contra timpului, voiam sa string cit mai multe marturii, de fapt alergam dupa mine insumi, dupa o parte din mine care credeam ca este incompatibila cu conditia mea de israelian.

In rindurile de mai sus v-am povestit doar citeva momente din evolutia mea, intre notiuni pe care le doream bine definite, parametri ai unui sistem de referinta, care trebuau sa-mi clarifice, mie insumi, dilemele adunate de-a lungul anilor. Azi stiu ca sint evreu si israelian si simt ambele amprente, fara a cauta un raport intre cele doua identitati. Cuvintul „jidan”, chiar latrat cu ura, nu ma mai afecteaza. Un fir invizibil ma leaga de alti evrei din lume, care, poate, se simt minoritari pe alte meleaguri. Un alt fir ma leaga de Israel, imi confera sentimentul de apartenenta. Sint constient ca existenta Israelului, chiar si atunci cind legitimitatea sa este pusa la indoiala de tari ostile, confera evreilor din Diaspora un sentiment de demnitate. Azi, antisemitismul se mascheaza, de multe ori, in spatele termenului de antisionism. Intr-o lume dirijata de interese si ipocrizie, cu principii decolorate si ura alimentata de extremisme, idealul spre care aspiram, de cetatean al universului, risca sa devina o utopie.

Acest articol a fost publicat duminică, 26 septembrie 2010 la rubrica Cai Spre Noi Insine.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.