N-o să vorbesc azi despre ideea lui Băsescu cu referendumul pentru parlament unicameral, din două motive.
Întâi, pentru că tema în sine nu interesează pe nimeni: nici pe dv., nici pe comentatorii TV, care rezistă maximum 10 secunde fără să te întrerupă dacă vrei să discuţi pe bune unicameralul. În al doilea rând, deoarece motivul lui Băsescu este atât de simplu încât n-are nevoie de explicaţii în plus.
În formularea splendidă a lui Bogdan Olteanu, întrebat acum doi ani de ce vrea parlamentul să-l suspende pe preşedinte, motivul sună aşa: pentru că poate. “D-aia, fiindcă pot” este consecinţa logică a climatului instituit de câţiva ani în legislativul României, unde singura preocupare a devenit lupta pe proceduri, nu pe fond. De ce se miră parlamentarii că s-a ajuns aici?
În fine. Mai important şi relevant pentru noi toţi mi se pare modul cum a fost receptat şi comentat raportul Comisiei prezidenţiale pentru analiza riscurilor sociale – îl ştiţi, ăla cu sexul şi drogurile. Aici, am din start o mică părtinire (am fost, teoretic, membru al acestei comisii), dar una foarte mică (spre ruşinea mea, n-am contribuit la raport, fiind prezent doar la şedinţa inaugurală). Mă rezum deci la a susţine concluziile, dar de pe margine, nu din mijlocul distinşilor universitari care au toate meritele pentru redactare. Odată mărturisit acest conflict de interese, trebuie să spun că un lucru m-a şocat atunci când raportul a fost publicat.
Nu, nu tonul agramat-arţăgos cu care unii ziarişti i-au tratat pe autori, aşa cum s-au obişnuit să-i abordeze (cu oarece justificare, probabil) pe politicieni. Aici era vorba de nişte profesori ce şiau sacrificat timpul liber pentru a produce, neplătiţi, un diagnostic al stării sociale a naţiunii. N-au obligaţii publice, nu vânează voturi, ci vorbesc despre problemele reale ale bunicilor de la ţară, părinţilor sau nepoţilor celor cu microfonul în mână. Dar de la cercul strâmt al celor câteva mii de persoane din politică şi mass-media, care îşi întreţin reciproc agresivitatea şi lipsa de raţiune, e inutil să ceri un pic de deferenţă, sau măcar mimarea unui interes real pentru subiect.
Nu m-a surprins nici faptul că lumea a făcut o fixaţie pentru o singură pagină din cele 400 ale raportului, anume cea în care se recomandă dezincriminarea consumului de droguri uşoare şi practicarea controlată a prostituţiei, în afara reţelelor de crimă organizată. E în natura jurnalistului să aleagă părţile sexy ale unei ştiri şi să le împacheteze ca să se vândă (“Băsescu susţine legalizarea drogurilor…” etc.). Nu-i nimic de obiectat, aşa ar fi făcut şi tabloidele din Vest, iar că la noi toţi gândesc cu minte de tabloid, se ştie.
Mă mai aşteptam să apară speculaţii absurde: de ce acum? Aha, preşedintele a planificat lansarea fix la debutul campaniei, să tragă din asta un folos la urne. După ani buni în care mulţi s-au deprofesionalizat înghesuind orice în grila de interpretare pro şi anti-Băsescu, nu te mai miri că ajung la concluzii comicabsurde. Toţi spun că astea sunt măsuri impopulare, dar în acelaşi timp îl suspectează pe preşedinte de populism pentru că a dat drumul raportului. Ori una, ori alta: fie poporul nu e aşa conservator cum se zice, fie preşedintele e un pic mai curajos (sau inconştient) decât ceilalţi, patronând o dezbatere pe teme riscante, dar necesare. Ambele deodată nu se poate. Şi în tot cazul, nu se vede deloc unde ar fi câştigul electoral.
Şi acum ajung la sursa uimirii mele: nu mă aşteptam totuşi ca primul care atacă recomandările comisiei, în chestiuni ţinând esenţialmente de reformă socială şi libertate de opţiune, să fie chiar şeful liberalilor, Crin Antonescu. El a fost urmat, în ordinea numerelor de pe tricou, de reprezentantul Patriarhiei şi de Mircea Geoană. Dacă poziţia BOR era previzibilă şi, pe undeva, normală, iar despre PSD ştiam că aderă la orice, numai la valorile stângii europene nu, aveam o speranţă ca măcar liberalilor să le fi rămas ceva principii prin buzunarele neconfiscate încă de Patriciu.
Cu Renate Weber în frunte, mă aşteptam să recite şi acasă aceeaşi poezie ca în UE, unde confraţii lor ar fi luat imediat în discuţie la modul serios propunerile comisiei. Acestea chiar se încheagă într-un tot coerent: de la reformele propuse pentru piaţa muncii şi pensii, la o mai bună ţintire a asistenţei sociale către cei în nevoie, până la combaterea discriminării faţă de grupurile dezavantajate sau aflate în situaţii de risc, totul respiră un aer mai curând liberal.
În loc de asta, socialiştii şi liberalii români se dovedesc gata să sacrifice ideologia de vitrină la orice adiere de vânt politic, în schimbul câtorva zecimi de procent din electoratul rural, conservator şi intolerant. Primii, pentru că aşa au făcut dintotdeauna, iar ceilalţi, din motive care îmi scapă. Se confirmă astfel încă odată suceala politică în care trăieşte România, pe invers cu Europa: popularii propun teme liberale, iar social-liberalii fac opoziţie tribalist-populară.
Dopaţi cu sfaturi tactice cumpărate de la consultanţi, politicienii uită că succesul nu depinde numai de urmărirea obsesivă a sondajelor, ci şi de capacitatea de leadership, adică forţa de a spune publicului nu doar ce îi place să audă, dar şi ceea ce trebuie. Dacă Geoană ezită, mereu cu un pas în urma partidului, iar liberalul Crin se înscrie cântăreţ în corul Patriarhiei, pentru că aşa-i la modă, trădând o maximă insecuritate în materie de convingeri, atunci nici măcar nu-i un mare merit pentru Băsescu dacă va fi perceput ca singurul lider plauzibil de prin preajmă.
Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei, evz.ro